vineri, 4 aprilie 2014

MITUL LUI ORFEU – ÎNTRE EROS ŞI THANATOS

          
          Aula Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” a găzduit în seara de marţi, 27 martie 2014, opera Orfeu şi Euridice, de Cristoph Willibald Gluck. Creată în anul 1762,  pe un libret de Rainieri de Calazabici, Orfeu şi Euridice este prima operă reformatoare compusă de Gluck. În acest scop creatorul va înlocui intrigile ascunse şi muzica complexă regăsită în cadrul  operei seria cu o  simplitate nobilă, atât în muzică cât şi în dramă.
            Prima variantă, deşi a avut la bază un libret italian, prin utilizarea recitativului şi lipsa elementelor de virtuozitate vocală se apropie din punct de vedere stilistic de concepţia operistică franceză. Premiera operei italiene a avut loc pe data de 5 octombrie 1762 la Viena, cu ocazia zilei de naştere a împăratului Francisc I. În această primă montare, rolul lui Orfeu a fost atribuit lui Gaetano Guadagni, un alto castrat. În anul 1772 Gluck va regândi opera, de data aceasta pe un libret de Luis Moline. Premiera versiunii în limba franceză a avut loc în anul 1774, la sala secundă a teatrului Salle du Palais – Royal din Paris. Pentru premiera de la opera din Paris, Gluck a extins şi rescris părţile operei şi a schimbat rolul lui Orfeu pentru tenor cu ambitus mai larg, soliştii castraţi nefiind agreaţi de publicului francez. De asemenea, el a introdus scene de balet suplimentare, în conformitate cu gusturile pariziene. Cu trecerea timpului, rolul lui Orfeu va fi interpretat de mezzosoprane.
Pornind de la ideea profesorului - dirijor Consuela  Radu Ţaga, montarea realizată de clasa de operă a Universităţii de Arte „ George Enescu” din Iaşi a valorificat varianta italiană a lucrării. Punerea în scenă a fost rodul unei colaborări între studenții și cadrele didactice de la toate facultățile Universităţii de Arte: Muzică, Teatru şi Arte plastice. Scenografia a fost realizată de studenţii de la design (clasa conf.univ.dr. Magda Sficlea), iar coordonarea regizorală a spectacolului i-a aparţinut profesorului de actorie şi regizorului Octavian Jighiriu (conf. univ. dr.) de la Facultatea de Teatru.
Deşi realizată cu mijloace restrânse, orchestra simfonică fiind redusă la un pian şi un flaut, iar corul la 10 persoane, concepţia muzicală, scenografică şi regizorală s-a dovedit a fi un real succes. Regia a intenţionat şi a reuşit să aducă legenda lui Orfeu în imaginarul spectatorului din zilele noastre. Contrapunctul realizat de mişcarea scenică a corului (pantomimă, mimă, sugestie de mişcare dansantă, elemente de joc, de viaţă cotidiană) a conferit o lectură postmodernă a dramei, încărcând-o în acest fel de o semnificaţie tragic-comică, cu o uşoară tentă de parodie. 
Fără a avea un anume decor, scenografia a captivat prin costumaţie şi culori, toate aceste elemente având un caracter simbolic, mai mult sau mai puţin abstract. Astfel, vestimentaţia corului a fost gândită să sugereze mai multe ipostaze, prin coloristica sa. Costumele au fost prevăzute cu mai multe piese, care slujeau elementului sugestiv ideatic. La început, corul a intrat în scenă îmbrăcat în negru, ca simbol al tărâmului morţii. Apoi, prin jocul pieselor vestimentare, el a sugerat viaţa prin culoarea verde şi apoi tărâmul infernului, prin culoarea roşie. Pe lângă aceste elemente simbolice cu caracter abstract a existat şi un simbolism mai direct, creat de prezenţa măştilor morţii, a lirei lui Orfeu, a coasei purtate de Hades şi a arcului purtat de Cupidon – obiecte care au întărit semnificaţia şi accesibilitatea spectacolului.
Personajul Orfeu a fost interpretat de Noemi Caracsony, clasa asist. univ. dr. Doina Dumitriu. Interpreta, cunoscută ca altistă cu un timbru special, închis, şi-a depăşit capacităţile interpretative, dezvoltându-şi registrul înalt şi reuşind o execuţie frumoasă a partiturii. Ea s-a remarcat, de asemenea, prin  rezistenţa şi maturitatea de care a dat dovadă, rolul lui Orfeu fiind cel mai solicitant din această lucrare.
Personificarea lui Euridice a aparţinut sopranei Manuela Ipate, şi ea studentă la clasa asist. univ. dr. Doina Dumitriu. Deşi tânără debutantă, soprana promite o carieră de succes. Cu o voce lirică, particular timbrată, Manuela Ipate a făcut un rol bun, simţindu-se pe scenă în elementul ei.
Cupidon a fost recreat de soprana Daniela Gloria, o voce cristalină, cu dicţie bună, ce a împletit cu succes rolul muzical cu cel actoricesc, adoptând atitudini, accente hazlii.
            Corul, format din studenţi aflaţi în primii doi ani de studiu la specializarea Canto a încântat atât prin interpretarea curată şi precisă (de remarcat rolul dirijorului Consuela Radu Ţaga), cât şi prin jocul scenic, care a cuprins elemente de pantomimă:  sugerarea ospăţului, a vânătorii, a conversaţiei telefonice, a jocului cu o minge imaginară (în care a fost inclusă şi pianista, în pauza de respiraţie a unei melodii!!!).

            Colaborarea dintre instrumentişti şi solişti a fost foarte bună, interpreţii empatizând perfect unii cu alţii. Pianista Aurelia Simion (prof.univ.dr.) a susţinut cu un feeling deosebit soliştii şi corul, realizând o interpretare nuanţată în  momentele de solo şi un dozaj perfect al sunetului în momentele de acompaniament. Pe de altă parte, intervenţiile flautistei Paula Mina (clasa conf.univ.dr. Dorel Baicu) au fost deosebit de calde, blânde şi perfect omogenizate cu pianul. Iată o realizare muzical-scenică în care şi-au dat mâna muzica, teatrul şi artele plastice, modernul şi clasicul, tragedia şi comedia,  concretizându-se toate  într-un spectacol valoros, încununat de succes.

Gabriel Gheorghiu
anul I master muzicologie