marți, 12 noiembrie 2013

FMR 2013 - Interviu cu Corneliu Dan Georgescu

Lect. univ. dr. Diana Beatrice Andron

Diana Andron: Stimate Maestre, sunteţi unul dintre cei mai importanţi promotori al conceptului de muzică “atemporală”, care în aparenţă este un paradox, contrazicând chiar fundamentele compoziţiei muzicale - cel puţin din perspectiva arealului stilistic european. În acest sens, aţi dezvoltat o argumentaţie teoretică şi, mai cu seamă, o serie de cicluri componistice care validează această schimbare de paradigmă. Ce aţi putea să ne spuneţi despre impactul pe care l-au avut demersurile dvs...?
Corneliu Dan Georgescu: De multe ori mi se replica exact ceea ce spuneţi şi dumneavoastră. Dar dacă am reuşit să mă fac bine înţeles – cu alte cuvinte, să arăt că noţiunea de “atemporal” este o pură metaforă, deci nu trebuie pusă în relaţie cu faptul fizic, după care, cum ştim cu toţii, muzica este un fenomen temporal, ci cu precepţia ei la nivel psihologic – atunci ea poate releva multora un aspect putin observat. La care trebuie adăugat: nu am inventat nimic, o muzică “atemporală” a existat întotdeauna, chiar a fost dominantă. În istoria (nu numai europeană a) muzicii, doar perioada incepând cu sec. XVI şi culminând cu Beethoven-Wagner cunoaşte o muzică strict evolutivă, construită cauzal; insă chiar Debussy nu se mai incadrează aici. Dar asta “nu se vede” imediat. Altfel, foarte mulţi colegi au acceptat termenul şi îl folosesc curent, chiar daca uneori altfel interpretat. Dupa cum alţii nu ii văd deloc sensul. (Pacat ca nu aţi avut ocazia sa staţi de vorbă cu Aurel Stroe, să fi văzut cum inţelege el muzica… cum poate vedea în ea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, în finalul „Simfoniei Leningradului” de Şostakovici – acel marş ostinato – el vedea o „stagnare a informaţiei”, o „degradare a nivelelor ierarhice de construcţie” prin rămânerea voită la un singur nivel, primitiv. Foarte mulţi specialişti în Şostakovici nu înţeleg ce vrea să spună…). În ceea ce priveşte compoziţiile atemporale, reacţiile sunt foarte diferite,  de la entuziasm, la totala respingere. Cum spuneam şi in teoria despre percepţia sublimului (din filmul care nu a putut fi văzut azi din motive tehnice): uneori, capacitatea de a vedea unele lucruri nu se  poate invăţa prin reguli, este o disponibilitate pe care trebuie să o ai. Dar, sunt convins, cei mai mulţi o au deja, ea trebuie doar puţin cultivată.

D.A.: Filmele sunt o altă pasiune a dvs., reprezentând o dimensiune  deosebit de subtilă şi elevată a integrării arhetipurilor în melanjul imagine-sunet. Vedeţi vreo apropiere faţă de ceea ce se doreşte a fi multimedia contemporană? Care au fost reacţiile la nivel de receptare a acestei muzici?
C.D.G.: Sigur că nimic nu este nou sub soare, unele clips-uri la TV merg pe aceeaşi linie, aşa numita “muzică uşoară” (unele piese “disco” de ex.) se află, din punct de vedere a exploatării jocului congruenţă-incongruenţă şi a unor efecte hipnotice mult mai departe decat filmul clasic sau muzica “serioasă”. Iar privitor la receptare, vă rog să nu mă întrebaţi, pentru că procesul este mai întotdeauna acelaşi: azi nu este receptat, dar mâine este receptat. Deci, stadiul actual este relativ, trecător, şi astfel nesemnificativ - şi aş îndrăzni să spun (cu speranţa de a nu fi înţeles ca fiind cinic) că nu prea mă interesează... Dacă sunt convins că o idee este bună, ea va fi cândva precis şi bine înţeleasă. Şi nici nu mi se pare fair să “lupt” pentru ea pentru a o impune, prefer să las pe fiecare să decidă.

D.A.: Modelul dumneavoastră extra-muzical, să spunem, pentru conceptul de minimalism repetitiv este Constantin Brâncuşi – faţă de care v-aţi declarat deseori admiraţia, iar legătura dvs. cu creaţia marelui sculptor, una profundă, dar atipică! Aţi putea să ne daţi mai multe detalii?
C.D.G.: Referitor la Constantin Brâncuşi eu prefer să folosesc termenul minimalism esenţializant sau minimalism arhetipal, pentru a-l deosebi de cel pur repetitiv. De ce atipic? Brâncuşi cel din Columna infinită (pe care îl admir eu cel mai mult) nu poate fi continuat, imitat, dezvoltat, este prea pur, esenţializat. Însă muzica, chiar şi cea mai radical atemporală, nu este sculptura. Dar sculpturile lui sunt foarte muzicale... V-aş ruga să ascultaţi piesa “Studiu pentru Columna infinită” pe care o va canta ansamblul Archaeus duminică. Eu găsesc în Brâncuşi acea puritate, pe care o tot caut (de exemplu, şi la Piet Mondrian) dar nu prea o găsesc nicaieri în muzică.

 D.A.: Sunt convinsă ca aveţi multe alte proiecte începute. Care ar fi cele mai apropiate de finalizare şi spre ce zonă de interes se îndreaptă?
C.D.G.: Imi pare rău că nu aţi ascultat piesa “Sub Signum Harmoniae”, cântată ieri de clujenii din AdHoc. Aş vrea să găsesc curajul şi forţa de a merge pe un drum al unei muzici foarte nobile şi pure, dar nu în sens clasic, muzica pe care o visez demult, dar care “îmi scapă printre degete”… În ce piese anume, este poate mai puţin relevant. Şi ar fi prea multe de spus.

D.A.: În încheiere, împărtăşiţi-ne, vă rugăm, câteva dintre gândurile dvs. despre actuala ediţie a Festivalului Muzicii Româneşti de la Iaşi.
C.D.G.: Şi aici ar fi prea multe de spus. În primul rând: mi se pare a ţine aproape de domeniul miracolelor ca în lumea de azi, cu crizele şi contradicţiile ei, cu egoismele şi lipsa ei de scrupule, undeva într-un oraş din România se oficiază cu seriozitate şi profesionalism un festival, în pofida greutăţilor financiare şi a publicului nu prea numeros, deci nu prea interesat. Şi asta, datorită unor oameni inimoşi, care înţeleg, fiecare în felul lui, să slujească acest ideal care este arta, fără a aştepta recompense sau laude. De ce o fac? Cum ar arăta lumea, dacă asemenea oameni nu ar exista? Asta aş vrea să vă întreb eu pe dumneavoastră... Sper numai că acest miracol să nu dispară peste noapte, ci să se dezvolte în continuare.

Niciun comentariu: