luni, 11 noiembrie 2013

Festivalul Muzicii Româneşti 2013 - Concert cameral cu „profil” de excepţie: profesionalism şi măiestrie


Mihaela Balan, doctorand muzicologie

În perioada 21-27 octombrie 2013, instituţiile de cultură din Iaşi vor găzdui Festivalul Muzicii Româneşti, ajuns la  cea de-a XVII-a ediţie. În acest an, festivalul s-a anunţat încă de la primele discuţii de organizare ca o pleiadă de manifestări artistice focalizate pe muzica românească contemporană, în care protagonişti vor fi muzicieni de elită ai generaţiilor din ultimele decenii.
 În prima zi, în sala de audiţii „Eduard Caudella” din Iaşi a avut loc un concert cameral „extraordinar”, susţinut de ansamblul de muzică nouă „Profil-Sinfonietta” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Creat în 2003 la iniţiativa compozitorului Dan Dediu (care a rămas până în prezent conducătorul său artistic), ansamblul şi-a propus de la bun început să promoveze muzica de avangardă românească şi internaţională.
În cadrul recitalului de la Iaşi, desfăşurat în sala „Eduard Caudella”, formaţia a fost reprezentată de către Diana Moş (vioară), Marian Movileanu (violă), Eugen Bogdan Popa (violoncel) şi Adriana Maier (pian). Formaţi la Universitatea Naţională de Muzică, aceştia sunt instrumentişti de o înaltă ţinută artistică şi academică, desfăşurând o activitate concertistică prodigioasă, atât în ţară, cât şi în străinătate, interpretând deopotrivă lucrări din repertoriul muzical românesc şi cel universal. În prezent, toţi muzicienii menţionaţi activează în diverse orchestre, formaţii camerale sau în învăţământul universitar bucureştean. Am avut ocazia să îi mai ascultăm în cadrul unor ediţii anterioare ale festivalului de la Iaşi, remarcându-se prin profesionalism şi viziune interpretativă elevată.
Prima lucrare audiată a fost Adagio pentru vioară, violoncel şi pian de Valentin Gheorghiu. Renumitul pianist român este mai puţin cunoscut publicului ieşean în calitate de compozitor, motiv pentru care lucrarea audiată a fost un moment inedit, dezvăluind latura sa creatoare. Conceput într-o singură parte, Adagio-ul lui Valentin Gheorghiu este compus în stil neoclasic şi se caracterizează prin tematism bine conturat, coerent dezvoltat, melodism expresiv, evidenţiat în momentele de culminaţie prin dublajul violinei şi al violoncelului, contraste interioare în plan dinamic şi armonic, cu efecte dramatice.
 Cea de-a doua lucrare din program, Lamento pentru vioară solo de Viorel Munteanu, a constituit o primă audiţie absolută. Este concepută într-un limbaj modal şi tempo liber, evocând sonorităţi cu iz arhaic, prelucrate şi stilizate cu tehnici de scriitură contemporană. Astfel, are loc o pendulare permanentă între unison şi evoluţia pe două planuri, cu inserţia unor structuri acordice de sprijin. Compozitorul a valorificat o paletă largă de efecte instrumentale, la care se adaugă şi momentul neaşteptat al inserţiei unui cuvânt redat verbal de către solistă.
Stella cadente pentru violă şi pian, semnată de Dan Dediu, reprezintă o lucrare de avangardă plină de culoare, cu un farmec particular, ce-mi aminteşte de personalitatea puternică a lui Maurice Ravel: melodia dominată de un ritm energic, armonia modală, frecvent construită prin paralelisme acordice, existenţa unei energii interioare atent valorificată de către compozitor. Lucrarea emană o fantezie frenetică, explozivă uneori, controlată şi redată prin intermediul unui mijloc extra-muzical – adăugarea silabelor ce compun titlul prin vorbire ritmică suprapusă discursului muzical.
Programul serii a continuat cu Sonata pentru vioară şi pian de Pascal Bentoiu, compusă în 1962 şi alcătuită din două părţi: Lento, un poco rubato şi Animato. Lucrarea se încadrează într-un neoclasicism specific orientării moderniste moderate din muzica românească postbelică, îmbinând elemente tradiţionale cu limbajul novator. Temele sunt pregnante, bine conturate, fie prin adiţionare motivică treptată în partea I, fie prin expunere clară şi energică în partea a II-a. Dialogul dintre vioară şi pian este echilibrat, cu intervenţii deopotrivă solistice şi secundare. Ritmul este constrastant, generând impresia de suspensie temporală în prima secţiune, pe când în cea de-a doua devine pregnant, cu accente asimetrice şi efect ironic în manieră bartokiană. Alte conexiuni se pot stabili cu neoclasicmul riguros al lui Paul Hindemith şi cu stilul abrupt, sarcastic al lui Serghei Prokofiev.
Lucrarea intitulată Sincronie, compusă de Ştefan Niculescu, se caracterizează prin linearitate polifonică, discursul fiind structurat ca o suprapunere de linii care evoluează independent pornind de la aceeaşi temă. Sintaxa de ansamblu îmbină elemente de polifonie cu heterofonia, vocile având o desfăşurare paralelă cu profiluri melodice asemănătoare, apropiate spaţial, dar desincronizate în plan temporal. Se creează impresia unei curgeri perpetue, în care se suprapun paradoxal mişcarea şi imobilitatea. Lipsa pulsaţiei ritmice contribuie, de asemenea, la această desfăşurare fluidă aparent statică, în care vocile se caută în dorinţa unificării depline. Momentul aşteptat este atins spre finalul lucrării, unde instrumentele se sincronizează, contopindu-se într-o pedală mobilă, din care se desprinde aproape imaterial un ultim profil melodic cu sens interogativ, expus la vioară.
 Universul sonor heterofonic a continuat cu o lucrare semnată de Dan Dediu, Latebrae, destinată formulei camerale constituită din vioară, violă şi pian. Lucrarea este structurată tradiţional, având trei părţi contrastante (Masacro, Lied ohne Worte, Totentänzchen), legate prin elemente tematice şi trăsături de scriitură la nivelul întregului. Părţile I şi a III-a se disting prin tematism clar conturat, ritm tranşant, efecte de poliritmie, caracter energic, impulsiv. Din punct de vedere al sintaxei instrumentale, se impune heterofonia prin legătura organică între discursul violinei şi al violei. Compozitorul creează un efect auditiv interesant de confuzie între ideea de dialog şi monolog, deoarece se pot percepe într-o succesivitate strânsă intrări diferite, la distanţe intervalice foarte mici, dar rezultatul sonor este mai degrabă o întrepătrundere a timbrurilor celor două instrumente într-un discurs comun. Deşi este preponderent modal, cu numeroase disonanţe create prin paralelismele de cvarte sau  ciocnirile de secunde în plan heterofonic, am remarcat şi scurte pasaje melodice tonale, inserate fragmentat în structura de ansamblu. Pianul are o funcţie mai mult complementară, de susţinere armonică, sau de instrument cu rol percusiv, ritmic. Titlul lucrării reprezintă pluralul substantivului latin latebra (cu sensul de loc ascuns, întunecat), sugerând mister, angoasă, obscuritate, lipsă de contururi ferme.
Mihai Măniceanu este un compozitor mai puţin cunoscut în spaţiul ieşean, făcând parte dintr-o generaţie recentă (născut în 1976). Lucrarea audiată, Crescendo pentru vioară solo, este structurată simetric, bazată preponderent pe efecte instrumentale diverse, explorând numeroase tehnici de virtuozitate violonistică. Discursul muzical prezintă contraste între zone de aglomerare sonoră şi rarefiere, valorificând toate registrele instrumentului, fie linear, fie polifonic. Lucrarea este reprezentativă pentru creaţia muzicală de avangardă, având un caracter spectaculos.
Singura lucrare care a reunit toţi cei patru interpreţi în cadrul recitalului a fost cvartetul cu pian compus de Dan Dediu, numit sugestiv Pirouettes pierrotiènnes. Titlul poate fi interpretat prin prisma referinţelor stilistice la perioada Renaşterii (personajul Pierrot fiind originar din teatrul italian din secolului al XVI-lea - Commedia dell’ Arte) şi la romantismul lui Robert Schumann (prin aluziile metamuzicale şi trimiterile la piesa a doua din suita pentru pian Carnavalul op. 9). Pierrot este un erou spre care Dan Dediu şi-a îndreptat atenţia în calitate de creator şi spectator în acelaşi timp, înfăţişându-l în ipostaze multiple. După cum afirmă însuşi compozitorul în prefaţa partiturii, Pirouettes pierrotiènnes „conjugă spiritul carnavalesc şi versatilitatea acrobatică a paiaţei arhetipale, Pierrot”. Acesta este caracterizat printr-o „natură duală, deopotrivă rol şi persoană, funcţie şi individ”. Imaginea sonoră de ansamblu a acestei lucrări este de colaj a unor elemente stilistice diverse: teme muzicale cu suflu romantic, paralelisme acordice de factură impresionistă, uneori colorate în stil jazz-istic, dezvoltări ample ale unor idei muzicale în sonorităţi postromantice (în maniera lui Rahmaninov), structuri sonore bartokiene de tip major-minor, asimetrii ritmice şi jocuri de accente.
Din punct de vedere estetic, lucrarea îmbină trăsături specifice unor categorii antagonice: tragicul şi ludicul. Dan Dediu vorbeşte deseori în conferinţele sale despre o atitudine a omului în faţa vieţii  (specifică românilor), anume „râsu-plânsu”. Ludicul apare impur, „contaminat” de nuanţe tragice, tranformându-se în grotesc, ca un zâmbet distorsionat, dual: ilar şi trist, precum personajul Pierrot.
În urma acestui concert cameral, am plecat din sală cu o bucurie interioară dată de bogăţia şi frumuseţea lumii muzicale contemporane, care contrazice, încă o dată, percepţia generalizată şi preconcepută asupra stilului de avangardă. Lucrările audiate mi-au lăsat în memorie un conţinut muzical bogat în semnificaţii, iar interpretarea oferită de cei patru muzicieni a contribuit în mare măsură la transmiterea unui mesaj artistic puternic.
Felicitări ansamblului „Profil-Sinfonietta” şi îi mai aşteptăm cu drag pe scena ieşeană!

Niciun comentariu: