Festivalul Muzicii Româneşti s-a
încheiat printr-un concert cameral
desfăşurat sâmbătă, 3 noiembrie
la Filarmonica de Stat Moldova, ce a prilejuit publicului întâlnirea cu
maestrul Liviu Dănceanu în calitate
de compozitor şi de mentor al Formaţiei Archaeus.
Personalitate a vieţii muzicale
contemporane, compozitorul, dirijorul,
publicistul şi profesorul Liviu Danceanu este moldovean de
origine, născut la Roman, în 1954.
După ce a absolvit Conservatorul „C. Porumbescu” din Bucureşti, în 1980, secţia
Compoziţie, la clasa profesorului Ştefan
Niculescu, dorinţa de a se perfecţiona l-a determinat să-şi continue
studiile post-universitare în ţară şi în străinătate (Seminarul
Internaţional de Compoziţie de la Kazimiersz-Dolny, Polonia – 1984).
Au urmat călătorii de studii şi stagii
de documentare la Londra, Praga, Varşovia, Moscova şi Paris. Autor al unui număr impresionant
de compoziţii încă din anii 80, elaborate în genuri diferite (operă, simfonie,
concert instrumental, muzică de cameră, corală, electronică, teatru
instrumental, muzică de film, de scenă), Liviu
Dănceanu a dovedit în nenumărate rânduri că este un mânuitor desăvârşit de
timbre, structuri, sonorităţi, asociind şi combinând elemente dintr-un areal
stilistic vast, de la valorificarea intonaţiilor cu caracter arhaic, ecouri ale
tradiţiei sonore de tip vest-european, până la abordarea modernităţii din
perspectiva artistului conştient de înglobarea experimentului într-o muzică a
sintezelor. Din 1985, este fondatorul şi conducătorul Atelierului de muzică
contemporană „Archaeus”, cu care a participat la numeroase festivaluri
internaţionale (Paris, Viena, Salzburg, Budapesta, Geneva, Berlin, Munchen,
Copenhaga, Roma, Torino, Cleveland, etc) şi a înregistrat pentru Societatea
Română de Radiodifuziune şi pentru posturi de radio străine opus-uri
variate stilistic, de la creaţii valorificând muzica bizantină, până la lucrări
în premieră din repertoriul contemporan.
Preşedinte al
SIMC, (1991-1994), director al Festivalului „Săptămâna Muzicii Noi” (1991-1996
şi 2001-2002), director al Festivalului International „Zilele Muzicii
Contemporane” din Bacău, Liviu Dănceanu este cunoscut şi prin
conferinţele susţinute la universităţi
sau în cadrul unor asociaţii muzicale din Torino, Munchen, Moscova,
Lyon, Oldemburg, Chişinău. Volumele de muzicologie şi estetică muzicală - Anotimpurile
muzicii,(o istorie eliptică şi didactică a muzicii savante),Contribuţii
la epistemologia muzicii, Cartea cu dansuri, Cartea cu instrumente, Seminarii
în cheia do, Jurnal de citit ascultând muzica,precum şi numeroasele studii,
articole, cronici, interviuri, în presa românească şi străină, reprezintă
contribuţii profesioniste la cunoaşterea fenomenului sonor, în toată
complexitatea manifestărilor sale. Pentru activitatea lui individuală
excepţională sau împreună cu formaţia Archaeus
a obţinut numeroase premii dintre care amintim: Premiul “George Enescu” al
Academiei Române (1989); Premiul criticii muzicale, 1991; Premiul Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor (1988, 1990, 1994); Menţiune la Concursul de
Compoziţie “Antidogma Musica” de la Torino (1994), Premiul Publicaţiei,
Muzica Azi, 1996, etc.
Din 1990, Liviu Dănceanu este
profesor de istoria muzicii, compoziţie muzicală, estetică şi stilistică la
Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
Cu ocazia concertului cameral susţinut de formaţia
Archaeus compusă din Anca Vartolomei, violoncel, Rodica Dănceanu, pian, Dorin Gliga oboi, Ion Nedelciu, clarinet, Şerban Novac,
fagot, Sorin Rotaru, percuţie, Marius Lăcraru, vioară, am audiat din creaţia
lui Liviu Dănceanu 18 duete de caracter (din cele 21), intitulate sugestiv, Exerciţii de admiraţie
op. 101. Pentru a înţelege ambianţa muzicală inedită creată de contactul cu această
lucrare, concepută sintetic şi sincretic, am apelat la ideile autorului
despre muzica contemporană, exprimate
concentrat într-un interviu realizat de Gheorghe
Bălţătescu pentru ziarul Deşteptarea, cu ocazia Festivalului
Internaţional de la Bacău Zilele Muzicii Contemporane, ediţia de anul
acesta: În absolut, arta muzicală contemporană este fiica muzicii
expresioniste şi impresioniste, nepoata muzicii romantice şi strănepoata
muzicii clasice sau baroce. În relativ ea este pensionara unei rezervaţii, unde
compozitori (poate mai mulţi ca niciodată), interpreţi (histrioni sau
autentici), un public (cât să încapă la o cină de taină),în sfârşit, o specie
de artişti tot mai rară, bizară sau, în cel mai fericit caz, doar exotică ce
mişcă şi se poziţionează într-un spaţiu concentraţionar de tipul ghetoului ori
cazărmii.
Maestrul a avut dreptate, dacă ne
gândim că audiţia unui asemenea opus de referinţă din repertoriul contemporan a
reunit, din păcate, un public diminuat numeric, probabil, în cazul nostru, din
cauza efortului datorat de multitudinea manifestărilor muzicale din timpul
săptămânii. Ei bine, acei ascultători cât să încapă la o cină de taină
au fost martorii unor posibile răspunsuri sonore şi literare pe care le-a
transmis autorul, celor 18 naţii, (hinduşi, maghiari, chinezi, germani, armeni,
japonezi, români, ruşi, spanioli, americani, laponi, arabi, evrei, englezi,
greci, francezi, ucraineni, italieni) în funcţie de trăsăturile lor specifice
din arealul cultural şi muzical. Atitudinea adoptată de creator este una postmodernă, evidenţiată
din însăşi concepţia generală a lucrării, o succesiune de piese, a căror liant
îl constituie prezenţa unor versuri umoristice, la adresa unui popor sau etnii,
ce deschid fiecare miniatură, şi care au fost rostite de compozitorul Liviu Dănceanu. Prezenţa acestor
bancuri, nu este deloc întâmplătoare, autorul mizează pe reacţia publicului,
reuşind astfel, să-l transforme, fără acceptul lui declarat, în interpret.
Relevante au fost asocierile timbrale propuse de autor pentru a sugera din
punct de vedere muzical aspectele pozitive sau negative ale naţiei aflată în
discuţie. Dacă hinduşii, prin repartizarea sonorităţii cu numeroase efecte de
tril şi glissando la oboi şi violoncel, ne trimiteau cu gândul la imitaţiile
cântului netemperat, chinezii, redaţi de percuţie şi pian, ne-au transpus
într-o ambianţă sonoră cu caracter ancestral, prin microstructurile
intonaţionale modale, valorificarea pedalei, prin efectul de anxietate produs
de vibraţia corzilor pianului, etc. Mai mult decât, caracterizarea muzicală a
diferitelor civilizaţii sau etnii, a presupus în viziunea compozitorului, o
adevărată sinteză a muzicii de tradiţie academică, de la relaţia edificată în
manieră directă cu stilurile de tip vest european, până la apropieri de
sonorităţile unor creatori importanţi, prin valorificarea unor ritmuri,
intonaţii, tehnici de scriitură, sau chiar citate din lucrări de referinţă. Mă
refer la sonoritatea elaborată a miniaturii nr. 7: germani, în care, cu ajutorul
protagoniştilor timbrali, vioara şi
violoncelul, am parcurs într-un limbaj tono-modal un traseu stilistic de la
Bach, Mozart, Schubert, până la Wagner. În doar câteva minute de
muzică, s-au suprapus idei, motive, teme, într-un proces perpetuu de combinare,
fragmentare şi recombinare a materialului sonor.
Spre deosebire de germani, unde
citatele sonore au portretizat cele mai bine această naţie, cu o tradiţie
muzicală de câteva sute de ani, în cazul românilor (miniatura nr. 10, pentru
violoncel şi pian) inspiraţi în creaţiile lor de folclor şi muzică psaltică,
autorul a utilizat anumite procedee de scriitură şi de tehnică instrumentală,
pentru a reconfigura spaţiul sonor autohton: mă refer la intonaţiile lirice sau
de virtuozitate ale pianului cu trimiteri la doina şi jocul românesc, la
inserţia unor idei melodice, ritmuri, structuri specifice universului muzical
sacru, care deveneau la rândul lor,
ecouri ale creaţiei lui George Enescu
sau Paul Constantinescu. Foarte interesant a fost conceput duetul nr. 19 – francezi: pian şi oboi, în care
compozitorul, după expunerea unor citate din Carmen de G. Bizet sau din tripticul simfonic Marea de Claude Debussy, într-o ambianţă sonoră pastorală,
improvizează în spiritul muzicii creatorilor amintiţi, în final, redând într-o
notă parodică începutul din Marseilleza.
Aceeaşi manieră o regăsim şi în ultima miniatură, nr. 21 – italieni: clarinet şi vioară, unde remarcăm cantabilitatea
specifică operei din secolul al XIX-lea, cu citate sau sugestii din lucrările
scenice ale compozitorilor Rossini,
Verdi, Puccini, alături de virtuozitatea pasajelor din concertele
creatorilor baroci, Corelli, Vivaldi,
Locatelli etc. Alteori, Liviu
Dănceanu combină citatul cu trimiteri la sonoritatea unei etnii prin
valorificarea unor formule ritmico-melodice specifice, alături de intonaţii,
microstructuri sonore în stilul culturii muzicale respective. Este cazul
duetului nr. 18 – greci: vioară şi
percuţie, în care, după intonarea unui fragment din Epitaful lui Seikilos, ritmul a devenit elementul de construcţie şi
de expresie al întregii miniaturi.
Sunt convinsă că lucrarea maestrului Liviu Dănceanu în versiunea interpretativă excepţională a formaţiei Archaeus va rămâne de neuitat în memoria ascultătorilor din sala
Filarmonicii. Pentru că acest opus, intitulat modest Exerciţii de admiraţie, ne-a creat
posiblitatea de a medita în cele 18 duete de caracter la muzici de ieri
şi de azi, şi, de ce nu, la noi
înşine.
Loredana Iaţeşen, lector univ. dr.
la Universitatea de Arte din Iasi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu