duminică, 8 aprilie 2012

Recital final al integralei romanţelor pentru soprană şi pian de Serghei Rahmaninov


- Profesionalism şi măiestrie artistică -

În seara zilei de 17 martie 2012 am asistat la un eveniment artistic deosebit, desfăşurat în aula Bibliotecii Centrale „Mihai Eminescu” din Iaşi: recitalul vocal-instrumental susţinut de soprana Diana Bucur şi pianista Ionela Butu. Manifestarea a reprezentat continuarea unui proiect muzical iniţiat în urmă cu aproape şase ani, ce viza realizarea integralei romanţelor pentru voci înalte (sopran/tenor) şi pian compuse de Serghei Rahmaninov, într-o formulă care s-a menţinut pe parcursul activităţilor necesare materializării acestei idei. Din numărul total de 33 a lucrărilor de acest gen, primele 7 au fost incluse într-un recital din luna mai 2006 în foyerul Operei Naţionale Române din Iaşi, următoarele 13 într-un alt recital care a avut loc pe 19 noiembrie 2011 în aula BCU, iar ultimele romanţe au încheiat integrala prin acest minunat eveniment, care va fi reluat şi peste hotare.

Soprana Diana Bucur a absolvit Conservatorul de Stat „Ciprian Porumbescu” din Chişinău în 1993, la clasa prof. Mihail Munteanu şi Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, secţia canto, în 1998, la clasa prof. Mioara Cortez. Şi-a început activitatea artistică în calitate de membră în corul Operei Naţionale Române din Iaşi, iar din 1999 a devenit solistă a aceleiaşi instituţii, abordând până în prezent roluri diverse din creaţii scenice semnate de H. Purcell, W. A. Mozart, G. Rossini, G. Donizetti, G. Verdi, J. Strauss-fiul, G. Bizet, G. Puccini, fiind implicată, totodată, în manifestări artistice camerale.

Pianista Ionela Butu a absolvit mai întâi Facultatea de filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1992, apoi a urmat cursurile Universităţii de Arte „G. Enescu”, secţia pian, iar în 2007 şi-a finalizat studiile doctorale. În prezent, Ionela Butu este lector univ. dr. la aceeaşi instituţie, continuându-şi în paralel perfecţionarea profesională în cadrul Institutului de studii muzicale avansate (MIDAS – proiect iniţiat de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti). Tema cercetării este reprezentată de integrala romanţelor pentru soprană şi pian de Serghei Rahmaninov.

Pentru realizarea recitalului de pe 17 martie şi-au dat mâna câteva persoane, unite prin pasiunea comună – muzica de cameră –, având ca scop încheierea încununată de succes a acestui eveniment. Astfel, celor două protagoniste din domeniul muzical li s-au alăturat prep. univ. drd. Laura Bilic, care a recitat în limba română pe textele cărora S. Rahmaninov a scris liedurile prezentate în programul serii şi Andra Aprodu, studentă în anul III la Facultatea de Litere, specializarea limba rusă, autoarea traducerii unui număr de poezii pentru care nu există versiuni în limba română. Ideea introducerii unor momente de recitare a fost binevenită pentru public, deoarece intervenţiile Laurei Bilic au familiarizat spectatorii cu universul liric al versurilor ascultate în romanţele lui Rahmaninov. Activitatea sa în domeniul teatral a avut un rol important în crearea atmosferei magice dinaintea fiecărui act muzical, întrucât însufleţirea imprimată versurilor a creat impresia unei porţi spre spaţiul poetico-muzical al lucrărilor interpretate. Sensibilitatea versiunii în limba română s-a transmis astfel de la traducător la recitator, şi apoi la interpreţi. În acest context artistic, limba rusă şi-a păstrat funcţia de sursă autentică a imaginilor şi trăirilor exprimate, fiind prezentă de-a lungul întregului recital şi valorificată cu ajutorul muzicii şi textului în versiune originală.

Termenul de romanţă are două semnificaţii nu foarte îndepărtate, diferite prin elemente de natură istorică şi geografică. O primă accepţiune (cea mai răspândită, de altfel) se referă la genul minor al cântecelor practicate în lumea saloanelor aristocratice din centrul şi estul Europei din secolul al XIX-lea, având conotaţii sentimentale, simpliste. Cel de-al doilea sens denumeşte un gen al muzicii culte ruseşti, analog lied-ului din cultura vest-europeană, dar cu trăsături specifice unui alt spaţiu geografic şi cultural, rezultate din fluxul firesc al elementelor stilistice între domeniul muzicii culte şi al celei folclorice. În tradiţia rusă, romanţa a urcat în ierarhia valorică a genului vocal cameral începând cu creaţia lui Mihail Glinka, urmat de generaţia compozitorilor din Şcoala naţională rusă, alături de Piotr Ilici Ceaikovski, iar în secolul XX, cei care au cizelat acest gen vocal până la un înalt nivel de expresivitate şi subtilitate a prelucrării temelor au fost Serghei Rahmaninov şi Serghei Prokofiev. După cum a precizat şi Ionela Butu în legătură cu programul recitalului, romanţele lui Rahmaninov „au o elevaţie autentică, un rafinament cu totul special faţă de precursori şi contemporani”; din punct de vedere muzical, sunt remarcabile prin „scriitura concertistică”, iar din perspectiva unui pianist cu o bogată experienţă repertorială, „Rahmaninov scrie extrem de logic şi de natural, chiar şi în momentele de maximă dificultate tehnică”.

Tematica romanţelor are ca principale dimensiuni universul trăirilor sufleteşti, natura, uneori divinitatea. Aceste teme, aparent clar stabilite prin titluri (Gândurile mele, triste gânduri..., Cât de mult mă doare!, Îmi amintesc acea zi, Ce fericire!, respectiv Liliacul, Margarete, Nopţi de vară, Noaptea în grădina mea, sau Arion, Vocaliza), se întrepătrund într-o consonanţă desăvârşită, conturând un univers sonor bogat în stări, sentimente, corelate armonios cu imagini şi elemente vii ale cadrului natural. Credinţa în divinitate se întrezăreşte pe alocuri, în calitate de idee înălţătoare şi salvatoare atunci când viaţa terestră îşi pierde sensul divin, iar suferinţa predispune la dezechilibre interioare. Astfel, lucrarea de deschidere a recitalului, Vocaliza op. 34 nr. 14 mi-a rămas în memorie ca o rugăciune mută, precum o stea fixată pe cerul existenţei atât de frumos transpuse în muzica lui Rahmaninov şi în versurile poeţilor ruşi. Extazul iubirii, fericirea, durerea, nostalgia retrospectivă, reveria, dorul fără ţintă, bucuria creată de natura înconjurătoare, alcătuiesc un întreg peisaj de trăiri, proiectat pe fundalul unei credinţe de nestrămutat în ceea ce dă sens efemerităţii vieţilor noastre din această lume.

Diana Bucur a exprimat toate acestea cu naturaleţe, capacitate de trecere rapidă între stări şi cu dăruire emoţională. Soprana a insuflat romanţelor irizaţii cu caracter personal, însufleţind fiecare piesă cu trăiri nuanţat exteriorizate. Cariera solistică formată prin întruchiparea a numeroase roluri dramatice nu a afectat caracterul intimist al muzicii din romanţele lui Rahmaninov, dimpotrivă, a sporit farmecul şi autenticitatea lor în versiunea interpretativă audiată. Am remarcat întreaga paletă de nuanţe timbrale folosite în redarea trăirilor şi a imaginilor dorite, sunetul cristalin cu reverberaţii aproape angelice în piesele cu tematică descriptivă ori nostalgică (Liliacul, Margarete, Gândurile mele, tristele mele gânduri, Îmi amintesc acea zi), precum şi tensionarea vocii prin vibrato-uri incandescente în momentele de agitaţie sau freamăt (aşa cum sunt opusurile Arion şi Cât de mult mă doare!). Adaug acestor trăsături precizia intonaţională, frazarea sugestivă, corelată cu volumul sonor, extins până la niveluri dificil de susţinut, dar realizat cu succes. Lumea sonoră a romanţelor de Serghei Rahmaninov s-a conturat ca un minunat caleidoscop afectiv, proiectat pe fundalul unui cadru natural aflat într-o perpetuă metamorfoză cromatică, urmărind fluctuaţiile de stare sufletească. Solista s-a remarcat, de asemenea, printr-o ţinută artistică deosebită, cu gesturi şi atitudine scenică de un rafinament aristocratic.

Pianista Ionela Butu a creat împreună cu solista un dialog bogat în trepte dinamice şi culori expresive, având capacitatea individualizării fiecărui peisaj sonor din lucrările interpretate. Temperament romantic, interpreta s-a regăsit atât în episoadele de visare şi poezie delicată a partiturii, cât şi în vârtejul stărilor de tumult, nelinişte şi căutare încrâncenată. Aceste stări sunt asimilate însă din poziţia artistului care ştie să exprime autentic ceea ce interpretează, fără a pierde controlul asupra sensului final. Pianista încântă printr-o echilibrată detaşare de efectele interiorizării întregului mozaic de stări sufleteşti, chiar dacă prima impresie, formată în timpul audiţiei, este de asumare şi exprimare personală. Am asistat la un minunat spectacol al oscilaţiei sufleteşti de la subiectiv spre obiectiv, şi invers. Cred că pentru orice artist ar fi util acest exerciţiu al încercării de a se proiecta în afara propriei persoane în timpul actului interpretativ, pentru a-şi coordona concomitent latura implicării în stările solicitate de partitură şi perspectiva situării obiective, în contextul de ansamblu.

Arta pianistică a Ionelei Butu se remarcă printr-o tehnică instrumentală cizelată şi o capacitate de expresie muzicală subtil nuanţată. Perspectiva din faţa scenei oferă, în cadrul recitalurilor sale, o desfăşurare gestică de mare fineţe, în care mişcările pianistice se înlănţuie firesc, dezinvolt. Esenţa impresiilor lăsate sub forma acestui plan de contact între interpret şi spectatorul avizat muzical se poate defini prin economie şi subtilitate a mijloacelor tehnice instrumentale. Privind apoi dintr-un alt unghi, perspectiva asupra universului muzical al pianistei se întregeşte precum imaginea unui aisberg ce cuprinde întreg conturul său de deasupra şi de sub nivelul apei oceanului. O scurtă incursiune în afara scenei oferă revelaţia unui artist complex, preocupat de evoluţia perpetuă, având un sistem de studiu riguros organizat, gândit şi construit logic în jurul problemelor specifice fiecărui tip de stil muzical, scriitură sau caracter. Având o bogată experienţă extrasă din vastul repertoriu abordat şi numeroasele proiecte artistice în care a fost implicată (în calitate de solist, acompaniator, corepetitor), Ionela Butu a atins un înalt nivel de concepţie şi realizare artistică atât din perspectiva de ansamblu, cât şi în planul detaliilor atent studiate, corelate. Aparent imperceptibile, elementele de natură strict tehnică (referitoare la mişcări, poziţii ale segmentelor aparatului pianistic, modalităţi de atac şi relaxare) stau la baza unui eşafodaj complex, minuţios construit prin argumente şi raţionamente elaborate de-a lungul carierei sale. În cadrul recitalului din data de 17 martie am asistat la o eficientă punere în valoare a ideilor sale, concretizate sub forma reliefării liniilor melodice, a planurilor sonore în contextul unor mase armonice larg desfăşurate pe ambitusul pianului (tipice, de altfel, pentru scriitura pianistică a lucrărilor lui Rahmaninov), a fermităţii atacurilor şi preciziei intervenţiilor în dialogul cu soprana, date de permanenta gândire anticipativă a momentelor din partitură. Ideea călăuzitoare a pianistei se conturează sub forma aspiraţiei către un rezultat muzical cât mai aproape de perfecţiune.

Colaborarea Dianei Bucur şi a Ionelei Butu s-a soldat, încă de la primele apariţii scenice, cu activităţi artistice valoroase, cele două interprete tălmăcind împreună pagini semnificative din patrimoniul european al muzicii camerale vocal-instrumentale. Sper ca acest proiect să impulsioneze reintegrarea în circuitul vieţii culturale ieşene a realizărilor de acest gen.

Recitalul s-a încheiat cu aplauzele frenetice ale publicului, urmare a unei desfăşurări sub semnul profesionalismului şi al măiestriei artistice. Pentru spectatorii de orice vârstă şi nivel al cunoştinţelor muzicale, audierea romanţelor de Serghei Rahmaninov a creat desprinderea minţii şi sufletului de realitatea cotidiană trepidantă, uniformă, ridicându-i într-o sferă superioară de trăire artistică. Sincere felicitări, alături de exprimarea dorinţei de a mai lua parte la alte proiecte similare!


PROGRAMUL RECITALULUI:

Вокализ / Vocalise, op. 34 nr.14

Сирень / The Lilacs / Liliacul, op. 21 nr.5 (Ekaterina Andreevna Beketova)

У моего окна / Before my Window / La fereastra mea, op. 26 nr. 10 (Glafira Adolfovna Galina)

Уж ты, нива моя! / The harvest of sorrow / Gândurile mele, triste gânduri..., op. 4 nr.5 (A. K. Tolstoi)

Как мне больно / Sorrow in springtime / Cât de mult mă doare…! , op. 21 nr. 12 (Glafira Adolfovna Eynerling)

Маргаритки / Daisies / Margarete, op. 38 nr.3 (Igor Severianin)
Сей день я помню / The morn of life / Îmi amintesc acea zi, op. 34 nr.10 (F.Tiutcev)

Арион / Arion, op. 34 nr.5 (A. S. Pușkin)

Сумерки / Twilight / Amurg, op. 21 nr.3 (Jean-Marie Guyau)

Сон / Dreams / Visul, op. 38 nr.5 (Foodor Kuzmici Teternikov alias Feodor Sologub)
Эти летние ночи / Midsummer Nights /Nopți de vară, op. 14 nr.5 (Daniil Maximovici Rathaus)  

Ночью в саду у меня/ In my Garden at Night / Noaptea in grădina mea, op. 38 no. 1 (A. Blok)

Какое счастье / What wealth of rapture / Ce fericire!..., op. 34 nr.12 (A. Fet)



Mihaela Balan,

anul II Master Muzicologie

Iulia Buciuceanu – portret în dialog cu Grigore Constantinescu

Recenzie II

Se scriu multe cărţi, unele de calitate, altele mai puţin bune, certă este bogăţia ofertei pentru cititor. Acest fapt reprezintă un avantaj pentru pasionatul de lectură experimentat, dar o capcană pentru începător. Trebuie sa fii foarte atent când alegi un titlu şi să ai informaţii, cât mai avizate, despre autor. Cu toate că editurile au ajuns la o saturaţie a titlurilor semiobscure, şi prin libării de cele mai multe ori cititorii lipsesc, iată că anumite zone culturale nu sunt acoperite. Valorile din orice domeniu, trecute în anonimat, nu fac cinste unui popor, care ar trebui să promoveze calitatea şi profesionalismul. O astfel de personalitate, uitată prea repede de publicul românesc – nu şi de Grigore Constantinescu – este mezzo-soprana Iulia Buciuceanu. Ne este cunoscută predilecţia muzicologului Grigore Constantinescu pentru domeniul teatrului liric, iar ideea reconstruirii unor valori uitate este cu atât mai admirabilă.

Grigore Constantinescu este un nume de referinţă în muzicologia românească. În calitate de profesor de istoria muzicii şi muzicolog cu numeroase premii şi distincţii, putem avea certitudinea că volumul de faţă este alcătuit de o personalitate competentă să abordeze subiectul.

În 2011, la editura Dinasty Books Proeditura şi Tipografie srl, a apărut cartea Iulia Buciuceanu, portret în dialog cu Grigore Constantinescu. Ideea alcătuirii monografiilor în dialog este inedită, şi compunerea “într-o suită de portrete care alcătuiesc povestea unei vieţi” cu siguranţă va fi apreciată de pasionaţi.

Abordarea metodei sub formă de reportaj conferă dinamism şi viaţă ideilor. Citind, ai impresia că asişti la o discuţie între doi prieteni, însă, în calitate de cititor, nu te simţi exclus. Monografiile clasice au o glacialitate a informaţiei, avem impresia că informaţiile sunt furnizate de undeva din afară, şi că se discută despre o personalitate, nu despre o persoană. Meritul muzicologului este că a găsit o manieră interesantă de a recompune viaţa sopranei, intervenţiile sale fiind scurte, incitante pentru interlocutor. Dialogul sporeşte veridicitatea informaţiilor şi surprinde detalii. Întâmplările au viaţă şi parcă se desfăşoară în faţa ochilor noştrii.

Lucrarea este alcătuită din 10 capitole cu titluri sugestive: Să ne cunoaştem mai bine, Tamara, George, Mihai, Anii de aur ai tinereţii, Debutul la Operă, Descoperind valorile prin luptă, Rolurile mele, Ce a fost după concerte, turnee?, Cei din jur, Argument şi Epilog. Putem împărţi volumul în prezentarea vieţii personale şi profesionale. În argument, scriitorul explică necesitatea apariţiei unei cărţi despre mezzo-soprana Iulia Buciuceanu şi prezintă pe scurt maniera de lucru (documentarea de la sursă sau intervievarea solistei). Grigore Constantinescu stabileşte o relaţie apropiată de cititor încă din argument, când stilul este confesiv. Reordonarea dialogului de pe înregistrare pentru fluenţa discursului, ca metodă de lucru este folosită cu siguranţă de toţi autorii unor astfel de cărţi. Grigore Constantinescu şi afirmă. Iată că iubitorul de muzică de operă intră în laboratorul de creaţie al muzicologului.

Paginile volumului pot fi un ghid pentru tinerii cântăreţi de canto, care vor să îmbrăţiseze o carieră în operă. Pe lângă înformaţiile despre tehnica de cânt vocal şi studiu, din experienţele mezzo-sopranei se pot trage concluzii importante pentru alegerea mentorului potivit şi construirea rolurilor.

Evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică pentru o expunere logică a informaţiilor. Iulia Buciuceanu povesteşte momente fericite şi triste din viaţa sa. Răutăţile nu sunt prezentate cu ranchiună, ci pentru a face cunoscut cititorului dificultăţile prin care poate trece un interpret. Suntem obişnuiţi să judecăm aspru şi rece reprezentaţia unui cântăreţ de pe scenă şi uităm faptul că greutatea cortinei nu-i separă de oamenii de rând şi nu-i protejează de greutăţile vieţii.

Întrebările autorului permit Iuliei Buciuceanu povestirea într-o manieră cursivă şi detaliată. În capitolul Rolurile mele, autorul intervine mai des, cu remarci pertinente şi importante. Fotografiile şi documentele prezentate în carte, introduc cititorul în atmosfera specifică deceniilor trecute.

Iulia Buciuceanu îşi schiţează un autoportret ghidată de Grigore Constantinescu în capitolele: Să ne cunoaştem mai bine, Anii de aur ai tinereţii, Debutul la Operă. Remarc modestia şi cumpătarea în folosirea termenilor de autoapreciere, calităţi rare pentru o solistă de operă. Mezzo-soprana se prezintă atipic pentru scena teatrului liric, unde în general, orgoliile sunt mari: nu e rău aşa cu “corecturi”…Nu eram perfectă! Ce dacă aveam din născare voce? Mai aveam de învăţat! (pag. 93). Sunt evocaţi profesorii: Mansi Barberis, Petre Ştefănescu Goangă, corepetitori, regizori, colegi care i-au marcat cariera.

Capitolul Rolurile mele, este valoros pentru că abordează o problemă importantă a interpreţilor de operă: construirea personajelor interpretate. Iulia Buciuceanu discută pregătirea muzicală şi actoricească, insistând asupra studierii temeinice a partiturii generale. Cunoştinţele muzicologului despre arii, tehnică vocală, roluri şi avantajul că a urmărit aceste spectacole, îi permit să pună exact întrebările care furnizează cititorului informaţii importante şi inedite. La fel, trebuie apreciată la Iulia Buciuceanu memoria numelor şi faptul că i-a amintit pe toţi.

Cartea despre Iulia Buciuceanu este scrisă într-un stil publicistic elevat. Prezentarea evenimentelor poate fi privită ca o retrospectivă a vieţii muzicale de operă între anii 1950- 1980. Sinceritatea, dragostea pentru muzică, răbdarea de a aminti episoade bune şi rele din viaţă, capacitatea de a nu învinovăţi, de a se destăinui, toate completează portretul mezzo-sopranei. Este necesar ca publicul să-şi reamintească solişti de referinţă, pentru interpretări etalon şi termeni de comparaţie.

Am acceptat aceste convorbiri ca să-mi privesc în linişte viaţa şi trecutul, şi ce mi-a fost drag – muzica (pag. 151).

Silvia- Roxana Maierean

Anul IV - muzicologie

IULIA BUCIUCEANU dialog cu Grigore Constantinescu


Era nevoie de o astfel de publicaţie? De un interviu lărgit realizat cu unul din artiştii noştri? Nu voi încerca sa răspund în mod exhaustiv acestei întrebări, ci, mai degrabă să punctez aspecte care să contureze o imagine-portret orientativă a cântăreţei în cauză, valoroasă prin tot ceea ce este ca artistă.

Muzicologul Grigore Constantinescu a considerat binevenită iniţiativa aducerii la lumină a unei însemnate figuri muzicale, care a constituit în ultimele decenii prea puţin un subiect de discuţie sau de „condei” al muzicienilor şi muzicologilor – mezzosoprana Iulia Buciuceanu. Autorul lucrării realizează o serie de dialoguri în care adună informaţii de la cântăreaţa de operă, în legătură cu diverse aspecte biografice şi profesionale, pentru ca mai apoi sa le asambleze într-un volum. Această modalitate de alcătuire a unui studiu monografic propune o abordare inedită şi constituie un posibil element de interes pentru cititor, întrucât dialogul presupune interacţiune, are calităţi captivante, chiar dacă nu transmite fidel atmosfera (autorul asumându-şi lipsa elementelor de intonaţie şi gestică).

Dacă în aproximativ orice domeniu, punctul de pornire este foarte important, subiectul în discuţie nu face excepţie. Astfel, autorul întocmeşte o introducere cu rol de argument, un capitol în care explică motivele necesare scrierii acestei lucrări. Pe parcursul cărţii sunt introduse o serie de amănunte care întregesc tabloul, precum faptul că mama artistei studiase canto la Iaşi, ceea ce ne face să înţelegem provenienţa talentului fiicei. Printre altele, detaliile descriptive încropesc o imagine foarte realistă a relatării, aproape palpabilă: faptul că bunicul cântăreţei a fost preot la biserica Talpalari din Iaşi poate părea un amănunt nesemnificativ, însă specificarea unor astfel de denumiri contribuie la împlinirea imaginii. Desigur, detaliile temporale, într-un număr puţin sporit, ar fi fost de folos pentru orientarea mai bună a cititorului.

Cartea oferă capitole speciale personajelor apropiate cântăreţei. După ce este alcătuit cadrul general în capitolul Să ne cunoaştem mai bine, pot fi citite capitole despre Tamara, actriţa şi sora mai mare a Iuliei Buciuceanu, actorul George Constantin, soţul cântăreţei şi Mihai, fiul. De asemenea, de-a lungul relatării, apar o multitudine de nume, mai mult sau mai puţin cunoscute, ale oamenilor care i-au „colorat” viaţa de artist.

Un alt aspect de remarcat este evoluţia în ceea ce priveşte apariţiile pe scenă: dacă în copilărie emoţiile o împiedicau să-şi amintească replicile învăţate pentru diverse piese de teatru, surpriza a fost că, în momentul în care a fost pusă în situaţia de a memora roluri întregi şi complexe, a făcut faţă cu brio, bineînţeles, după ce, aşa cum reiese din afirmaţiile mezzosopranei, petrecea mult timp acasă pentru a se pregăti temeinic, astfel încât spectacolele nu constituiau niciodată surprize. Aici este cazul să amintesc pe scurt traseul profesional, începând cu studiile universitare. Cea dintâi profesoară de canto, la Iaşi, a fost Mansi Barberis, care a avut un rol mai mult decât benefic în educaţia muzicală a sopranei pe atunci, Iulia Buciuceanu. Este interesant de aflat că, din cauza unei afecţiuni, cântăreaţa a suferit o operaţie în urma căreia vocea şi-a mutat registrul în sens descendent, ceea ce, însă, nu a împiedicat-o să îşi continue cariera din postura de mezzosoprană. La Bucureşti i-a avut ca profesori de canto pe Victoria Costescu Duca şi Petre Ştefănescu Goangă, ambii profesionişti de valoare, care au îndrumat-o în cel mai prielnic mod.

Volumul este, pe de o parte, foarte bine structurat, ordonat la nivel de macroformă, însă, pe de altă parte, în interiorul capitolelor nu lipseşte nimic din spiritul improvizatoric, necesar pentru calitatea de veridicitate şi naturaleţe. Argumentul deschide lucrarea şi este urmat de capitolele amintite, Să ne cunoaştem mai bine, Tamara, George şi Mihai. Următoarele capitole se axează pe latura profesională, împletită cu viaţa paticulară: Anii de aur ai tinereţii, Debutul la operă, Descoperirea valorii prin luptă, Rolurile mele, în care aminteşte numeroasele roluri interpretate la operă, presărând şi o seamă de elemente de tehnică vocală, probabil de folos unui „cântăreţ în devenire”. Ultimele capitole au ca subiect activitatea ce a urmat după plecarea de la operă: Ce a fost după; concertele, turneele? şi Cei din jur, relatarea încheindu-se cu Epilog.

Dincolo de cantitatea de informaţie cuprinsă în această biografie, surprinzătoare este lupta Iuliei Buciuceanu cu soarta, care a încercat de două ori să îi răpească vocea, în timp ce cântăreaţa nu s-a lăsat doborâtă, ci a muncit cu mult curaj şi cu răbdare, pentru a primi înapoi ceea ce pierduse...



Ligia Fărcăşel

Anul IV- muzicologie