luni, 19 aprilie 2010

TRIBUNA TINERILOR INTERPREŢI REVINE!


Pe 16 februarie, am fost prezentă la un nou concert din seria „Tribuna tinerilor interpreţi”, destinat afirmării a patru solişti talentaţi: Eszter Tanczos, Alexandru Huţanu, George Cristea şi Dan Arhire, acompaniaţi de orchestra Filarmonicii „Moldova”, sub bagheta dirijorului Marcian David. Publicul ieşean a avut ocazia să reasculte o capodoperă mozartiană, Concertul nr.23 pentru pian şi orchestră în La major KV 488, alături de două lucrări mai puţin prezente pe afişele Filarmonicii ieşene: Concertul pentru două clarinete în Mib major op.35 de Franz Krommes şi Fantasia para un gentilhombre pentru chitară şi orchestră de Joaquin Rodrigo.

Pianista serii, Eszter Tanczos, studentă în anul IV la clasa lector univ. dr. Ioana Stănescu, m-a surprins plăcut, în sensul aducerii unei subtile amprente personale, sesizabilă mai ales în partea a II-a a concertului. Deşi partiturile de Mozart predispun la interpretări convenţionale, spiritul clasic limitând imaginaţia solistului, Eszter Taczos a lăsat impresia unei detaşări de mecanica jocului pianistic (de o tehnică impecabilă, perlată şi strălucitoare în toate părţile lucrării), ridicându-se spre poezia autentică, sinceră şi spontană a muzicii mozartiene. La fel ca în februarie 2009, când a a fost solista unui alt concert din creaţia aceluiaşi compozitor, tot pe scena filarmonicii. De un calm aproape imperturbabil, pianista m-a convins că are calităţile necesare unui interpret aflat aproape de esenţa muzicii lui Mozart.

În continuare, publicul i-a ascultat pe Alexandru Huţanu şi George Cristea interpretând Concertul în Mib major op.35 pentru două clarinete şi orchestră de Franz Krommer. Cei doi solişti sunt studenţi ai Conservatorului din Iaşi la clasa prof. univ. dr. Doru Albu, având în spate rezultate deosebite la diverse concursuri, olimpiade şi manifestări artistice la care au participat. Am remarcat sunetul catifelat, strălucitor al celor doi clarinetişti, uşurinţa tehnică, execuţia în stil clasic autentic şi, mai ales, comunicarea dintre ei. În ciuda caracterului pregnant de virtuozitate al concertului, pasajele cu risc ridicat de nesincronizare au fost rezolvate cu succes de cei doi interpreţi, care şi-au încheiat momentul sub aplauze călduroase.

La final, am audiat o lucrare celebră, cu melodii şi ritmuri pregnante, îndrăgite de melomanii de pretutindeni, lucrare apreciată şi de către publicul din sala Filarmonicii ieşene din acea seară. Aşa cum se întâmplă de obicei, preferinţele spectatorilor se îndreaptă spre zonele accesibile, pline de culoare ale muzicii. În cazul suitei Fantasia para un gentilhombre de Joaquin Rodrigo, limbajul muzical inspirat din folclorul cu origini iberice, cumulat cu frenezia, aplombul şi caracterul energic deja cunoscute al solistului Dan Arhire, au creat în rândul ascultătorilor din sală o stare de aşteptare şi nerăbdare a momentului solistic de chitară. Student în anul IV la clasa asist.univ.drd. Daniel Dragomirescu, acesta este un chitarist sensibil, cu o tehnică instrumentală intens studiată, capabil de interpretări spectaculoase, aşa cum a dovedit în cadrul unui concert anterior susţinut în februarie 2009.

În ansamblu, cele două concerte din seria Tribuna tinerilor interpreţi (programate pe 9 şi 16 februarie) au creat adevărate evenimente pentru şcoala interpretativă ieşeană, aducând pe scenă muzicieni aflaţi încă pe băncile şcolii, dovedind însă o reală performanţă artistică prin tehnica instrumentală de mare virtuozitate şi capacitatea de înţelegere a unor partituri complexe.



Mihaela Balan, anul IV

TRIBUNA TINERILOR INTERPREŢI – O nouă seară a tinerilor artişti ieşeni


Tineri, talentaţi, plini de avânt şi strălucire scenică. Acestea sunt adjectivele potrivite caracterizării succinte a celor patru solişti care au concertat pe scena Filarmonicii ieşene marţi seară, 9 februarie 2010.

În evoluţia fiecărui artist, există nişte trepte de afirmare care trebuie cucerite una câte una, cu răbdare şi pasiune. Impresia cu care am plecat de la acest concert a fost a cea unei noi cuceriri în cariera celor patru tineri interpreţi – Andrei Stanciu, Teodora Stoica, Corina Gavrilă şi Sorin Munteanu, studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi – pe care am mai avut ocazia să îi ascult în diverse formule: solo, duo, cvartet, cu sau fără acompaniament orchestral. De fiecare dată am plecat de la recitalurile sau concertele susţinute cu atitudinea unui ascultător împlinit, mulţumit de viaţa pe care ei o insuflă muzicii, şi încântat, totodată, să observe cum tinerii interpreţi „cresc”, se dezvoltă firesc, asimilează în bogăţia şi profunzimea gândirii lor muzicale. Într-un un singur cuvânt, se maturizează!

Publicul ieşean îi cunoaşte deja pe cei patru din concertele anterioare susţinute în calitate de solişti, dar şi din prestaţia deosebită pe care o au în cadrul recitalurilor camerale pe care le susţin în formula de cvartet de coarde, cunoscut sub numele de „Ertho”, aflat sub îndrumarea prof. univ. dr. Bujor Prelipcean. Reuniţi în seara zilei de marţi în cadrul unui eveniment artistic special, ei şi-au pus în valoare calităţile solistice, arătându-se capabili să evolueze pe scenă ca interpreţi individuali. Părerea mea este că, indiferent de formula adoptată, cei patru sunt mereu ca o familie unită, întemeiată pe comunicare şi trăiri aproape la unison.

Programul concertului a fost echilibrat conceput, variat din punct de vedere istorico-stilistic, conţinând trei lucrări valoroase din epoci diferite. Simfonia concertantă pentru vioară şi violă de Mozart, o adevărată bijuterie sonoră a clasicismului muzical, apoi Concertul nr.1 pentru violoncel de Saint-Saëns, o adevărată probă de virtuozitate tipică perioadei romantismului, iar la final Concertul pentru violă de William Walton, o mixtură de elemente stilistice, compusă în secolul XX.

Prima lucrare din program, Simfonia concertantă pentru vioară şi violă în Mib major, KV 364, de Wolfgang Amadeus Mozart, a avut un impact puternic asupra publicului prin relaţia atentă de dialogare dintre soliştii Andrei Stanciu şi Teodora Stoica, studenţi la Facultatea de Interpretare muzicală, specializarea vioară, la clasa prof.univ.dr. Bujor Prelipcean. Cei doi au mai interpretat împreună Concertul pentru două viori în re minor de Johann Sebastian Bach în mai 2008, dovedind în timp o frumoasă evoluţie a capacităţii de comunicare reciprocă. În cazul Teodorei Stoica, de această dată am asistat la un debut instrumental în calitate de interpretă violistă, ea având în spate aproximativ 18 ani de studiu la vioară. Atrasă de timbrul deosebit al violei, s-a ambiţionat să încerce şi acest instrument. De altfel, părerea lui Andrei Stanciu în legătură cu lucrarea interpretată este că Mozart iubea, probabil, mai mult viola decât vioara, deoarece, momentele destinate acesteia sunt mai pline de muzică decât replicile violinei. Am apreciat subiectivismul solistului în măsura în care concertul mi-a revelat substanţialitatea timbrală a violei, ale cărei intrări aveau deseori în percepţia mea muzicală ecourile unui violoncel cald, bogat în armonice şi culori expresive. Dialogul dintre cei doi instrumentişti a reliefat concentrarea lor la unison, atenţia reciprocă pentru trăirile şi subtilităţile interpretative ale celuilalt.





A doua lucrare, Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră în la minor op.33 de Camille Saint-Saëns, l-a avut ca solist pe Sorin Munteanu, student la Conservatorul din Iaşi, la clasa prof. univ. dr. Dan Prelipcean. El este şi mezinul cvartetului „Ertho”, dar cu nimic mai prejos decât colegii săi din punct de vedere valoric. Conceput într-o singură parte, concertul a fost gândit, probabil, după modelul lisztian al formei monolitice, în care principiile arhitecturale specifice unei singure secţiuni se răsfrâng asupra întregului gen. Solicitantă sub aspect tehnic, lucrarea a evidenţiat virtuozitatea tânărului violoncelist, interpretarea atent cizelată tehnic, dar mai ales expresivitatea penetrantă, sunetul deosebit de frumos al solistului în toate registrele. Sorin a mai interpretat pe scena filarmonicii din Iaşi în noiembrie 2007 Concertul pentru violoncel în re minor de Edouard Lalo, dovedind încă de pe atunci o personalitate artistică puternică, conturată în direcţia unei acurateţi stilistice deosebite şi a cultivării unui sunet cald, rotund, consistent.




Seara s-a încheiat cu o lucrare din muzica primei jumătăţi a secolului XX, anume Concertul pentru violă şi orchestră de William Walton. Deşi compozitorul reprezintă şcoala britanică de compoziţie, lucrarea acestuia se caracterizează prin elemente de eclectism stilistic, îmbinând sonorităţi folclorice, unele având chiar rezonanţe ale muzicii americane, cu elemente de gândire neoclasică (tematismul bine conturat, prelucrări bazate pe repetiţii, secvenţe, imitaţii, dialoguri ample între instrumentul solist şi orchestră). Compus în 1929, concertul a fost dedicat violistului Lionel Tertis, având un caracter pregnant de virtuozitate şi devenind o lucrare de referinţă din repertoriul de gen. Corina Gavril, studentă de asemenea la Universitatea de Arte, la clasa conf. univ. dr. Constantin Stanciu, violistă cu numeroase apariţii scenice atât în recitaluri, cât şi în concerte solistice, s-a arătat şi de această dată ca interpretă cu personalitate viguroasă, insuflând concertului o nuanţă temperamentală aparte. Tehnica minuţios studiată, frazarea logic gândită, arcuită în fraze ample, cu numeroase culminaţii interioare, au conferit lucrării o interpretare de nivel înalt.


M-am bucurat să-l revăd pe scena filarmonicii ieşene pe maestrul Cristian Oroşanu, aflat în plină ascensiune a carierei dirijorale. Echilibrul concepţiei artistice asupra lucrărilor din program s-a evidenţiat în cadrul concertului prin dialogul permanent pe care l-a mediat între solişti şi membrii orchestrei, prin raportul dinamic minuţios realizat între partide pentru evidenţierea anumitor momente, intrări solistice, expuneri tematice, imitaţii sau dialoguri. Cristian Oroşanu face parte din generaţia tinerilor dirijori care aduc sufluri expresive noi, urmărind reîmprospătarea muzicii fără alterarea conţinutului impus în conştiinţa ascultătorilor prin interpretări de referinţă.


Calitatea redării partiturilor a eclipsat orice alte surse de neplăcere pentru iubitorii de muzică prezenţi la concert. În ciuda frigului din sală, pătrunzător până în „măduva oaselor”, cum obişnuiesc să spună moldovenii, muzica a avut efectul miraculos de atracţie a puterii calorice prin concentrarea auditorilor asupra evenimentelor artistice. Pentru că o audiţie de succes presupune crearea unui câmp de circulaţie liberă a energiilor umane, stimulate prin sensibilizarea simţurilor, deconectarea minţii şi delectarea inimii. Astfel, muzica s-a detaşat complet de realitatea materială a sălii friguroase, a luminii difuze, menită parcă să creeze atmosfera unei seri romantice, sau a unor spectatori mai puţin interesaţi de actul de performanţă în plină desfăşurare, butonând telefoanele, căscând nedumeriţi sau, aşa cum s-a manifestat un vecin de-al meu, ieşind din sală în mijlocul concertului. Din fericire, numărul lor a fost nesemnificativ, iar contextul focalizării majoritare a atenţiei asupra muzicii mi-a creat impresia că potenţialii „perturbatori” devin nişte „outsiders”, nişte intruşi, un fel de „tentaţii” dinafară, menite să rupă conexiunile create între scenă şi sala.

Un concert de reală valoare se situează însă mai presus de orice factori exteriori, dincolo de orice materialitate sau elemente fizice, aşa cum au reuşit să ne rupă de realitatea cotidiană şi să ne traspună într-o sferă superioară de trăire artistică cei patru solişti, alături de dirijorul Cristian Oroşanu şi orchestra Filarmonicii „Moldova” din Iaşi. Sincere felicitări şi aşteptăm cu nerăbdare următoarea manifestare de un asemenea calibru!


Mihaela Balan
Anul IV Muzicologie

marți, 13 aprilie 2010

Frederic Chopin – Bicentenar de la naşterea compozitorului


La 1 martie s-au împlinit 200 de ani de la naşterea compozitorului polonez Frederic Chopin, devenit în timp un punct de reper pentru creatorii secolului XX, o notorietate în istoria pianisticii prin inovaţiile tehnice, şi de asemenea, un idol al melomanilor ultrasensibili, Chopin însuşi fiind un artist cu o gândire muzicală profundă şi trăiri sufleteşti intense.

Încadrat de teoreticieni în curentul romantic, Chopin nu se considera parte integrantă din marea mişcare „Sturm und drang” apărută încă de la începutul secolului al XIX-lea. Nu era înţeles de contemporanii săi şi nici el nu se exprima public în legătură cu arta romantică. Era de părere că muzica lui Liszt este vulgară, îi displăceau compoziţiile lui Schumann, nu avea nimic de spus despre Berlioz sau Mendelssohn, deşi era în relaţii bune cu toţi aceşti artişti importanţi. Este ştiut că nu agrea muzica lui Beethoven, singurii compozitori apreciaţi cu adevărat fiind Bach şi Mozart. Îşi făcuse cunoştinţe, relaţii, prieteni, mai ales în mediul aristocratic, frecventând saloanele din înalta societate. Elevii şi-i alegea cu grijă din aceleaşi cercuri de aristocraţi. A pătruns în lumea pariziană la vârsta de 21 de ani şi a rămas în occidentul Europei până la sfârşitul vieţii. A intrat în contact cu personalităţi din toate domeniile, precum scriitorii Honoré de Balzac, Victor Hugo, Alfred de Vigny, Heinrich Heine, Alphonse de Lammartine, George Sand, pictorii Eugène Delacroix, Jean Auguste Ingres, compozitorii Franz Liszt, Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini, Luigi Cherubini, Giaccomo Meyerbeer, Hector Berlioz.

Contemporanii îl vedeau drept un veritabil gentleman, preocupat mereu de stilul vestimentar, de maniere, de situaţia politică a Europei, fără fervoare revoluţionară, ci cu atitudinea unui om care face conversaţii în societate. Biografii au găsit ca sintagmă sintetizantă a tipologiei sale sociale „aristocraţia reţinută”.

În copilărie era pasionat de teatru. O formă puerilă de teatru, şi totuşi... plină de substanţă. Avea o înclinaţie ciudată pentru tot felul de scene în care apărea ca măscărici, scene în care mima cu o putere de expresie ieşită din comun. Ajungând la vârsta maturităţii, această pasiune s-a menţinut într-o formă metamorfozată, adaptată lumii aristocrate pariziene în care trăia. Gustul pentru ironie – o ironie amară, ironie gratuită, cu o uşoară nuanţă de melancolie, până la sarcasmul cel mai acid.

În scrisorile sale, cercetătorii au observat o sinceritate debordantă, uneori chiar periculoasă pentru situaţia lui de emigrant stabilit în Franţa. Se consideră că Chopin scria cu mare uşurinţă. Avea o putere de observaţie ascuţită asupra oamenilor şi evenimentelor. Ştia să rezume în câteva cuvinte un caracter sau o situaţie, cu priceperea unui prozator preocupat de subtila analiză psihologică a personajelor descrise.

Chopin mai avea un talent ascuns: din când în când desena, realizând schiţe interesante care au suscitat atenţia biografilor săi. Comparând o pictură în acuarelă a contemporanului său Felix Mendelssohn Bartholdy cu unul din puţinele desene realizate de Chopin pe parcursul vieţii, au fost observate câteva deosebiri sugestive pentru muzica creată de cei doi compozitori romantici. Mendelssohn-Bartholdy pictase un peisaj de munte cu cer senin, respectând regulile desenului clasic. Rezultatul – o ilustraţie transparentă, convenţională. Desenele lui Chopin erau o materializare a tendinţei de interpretare a realităţii dincolo de contururile vizibile. Schiţele sale erau trasate cu o mână sigură, ţintind către un anumit efect şi cu scopul de genera un anumit sentiment. Mai precis, erau nişte... caricaturi, pline de vigoare, incisive, evitând proporţiile corecte ale personajelor şi redând diverse particularităţi comice. Desenele lui Chopin înfăţişează oamenii dintr-o perspectivă personală, cu tot ce au ei mai tipic, mai expresiv, chiar dacă deveneau ridicole, groteşti. Într-un desen din perioada legăturii cu George Sand, scriitoarea este redată cu un aspect nu tocmai atrăgător, iar Frederic, urcând o scară, are un aspect extrem de fragil şi un nas exagerat de mare! Aceste tendinţe ale compozitorului polonez ar putea fi interpretate drept fugă de realitatea concretă; dar Chopin îşi manifesta, poate, necesitatea de a sublinia caracterul veridic al acesteia prin îngroşare a detaliilor semnificative.

M-am îndepărtat de aspectele arhicunoscute ale personalităţii lui Frederic Chopin, deoarece mi-am propus să aduc în atenţie alte detalii, mai puţin cunoscute, din universul său artistic, interiorizat şi ascuns de privirile indiscrete ale admiratorilor şi cunoscuţilor contemporani. Căutând informaţii despre compozitor şi în vasta bază de date a „creierului atotştiutor” de la ora actuală, descoperit prin Google, am fost şocată să găsesc informaţii false, speculaţii, adevărate invective la adresa personalităţii lui Chopin, a cărui viaţă personală a devenit, ca şi în cazul altor mari compozitori, o piaţă cu desfacere publică pentru diverse picanterii şi „bârfe” perpetuate într-un mod revoltător. Consider că orice nume notoriu, indiferent de domeniul de activitate, condiţiile de viaţă, educaţie şi formare intelectuală sau artistică, trebuie respectat pentru contribuţiile sale, pentru viziunea progresistă şi curajul de a fi schimbat ceva în lumea în care trăim! A căuta diverse metode de a-i detrona de pe piedestalul câştigat prin eforturi ştiute numai de personalităţile în cauză denotă lipsa de respect pentru cultură, lipsa de pasiune pentru adevărata artă, şi o atitudine de potenţial paparazzi, care urmăreşte fantome ale trecutului...


Mihaela Balan, anul IV