vineri, 19 martie 2010

O seară veselă într-o lume tristă...


Într-o zi de miercuri (17 februarie 2010), zi în care melomanii ieşeni palpită la valorile muzical-dramatice, am avut ocazia să ascult opereta-şlagăr Liliacul de Johann Strauss. Este cunoscut faptul că publicul Operei Naţionale Române are un simţ artistic bine cristalizat. Vocaţia culturală a oraşului dar mai ales atractivitatea firească a genului de divertisment sunt doar câteva motive pentru care nu am rămas surprinsă când am descoperit sala „Gaudeamus” a Casei Studenţilor umplută la refuz.

Lucrarea amintită captează atenţia prin spiritul teatral ce pătrunde în operă, prin situaţiile în care sunt puse personajele, prin actualitatea faptelor. Partitura straussiană constituie un prag, o culme a genului ce nu poate fi egalată, dacă ne gândim la relaţia specială dintre libretul bine construit de Karl Haffner si Richard Genée ( după nuvela „Le Reveillon” de Meilhac şi Halevy, tradus în limba română de Paul Gusty) şi muzica inspirată, caracterizată de farmec şi prospeţime a lui Johann Strauss.

Subiectul stă sub semnul unei farse a Doctorului Falke, numită de el „Răzbunarea Liliacului”, destinată prietenului său Gabriel von Eisenstein. Intervin personaje numeroase ce contribuie la accentuarea atmosferei pitoreşti: soţia răzbunatului (Rosalinda), un eventual amant al ei (Alfred), o fată în casă jucăuşă şi „ţipătoare” (Adela), un prinţ rus ce-şi pune la dispoziţie palatul pentru petrecere (Orlovsky), mulţi invitaţi (corul), un director de închisoare (Frank) ce se prezintă drept marchiz şi, în final, un gardian „vesel”, ce face deliciul publicului prin jocul actoricesc. În aceste circumstanţe este imposibil să te mai gândeşti la problemele zilnice şi să nu te destinzi, pentru a savura o seară plină de tonus şi umor, în care lumea vieneză este antrenată în ritm de vals şi acorduri de şampanie...

Adrian Ionescu (Gabriel von Eisenstein) şi Ciprian Marele (Frank)

Distribuţia a fost una echilibrată, cu unele excepţii.

Tenorul Adrian Ionescu a încântat publicul cu bine-cunoscuta sa carismă şi experienţă în lumea operetei. În general, vocea a afişat claritate şi limpezime, cu un timbru consistent şi bogat în registrul central. Într-o formă deosebită mi s-a părut soprana Cristina Simionescu-Sandu, în rolul Rosalindei; deşi în ultima vreme a afişat un aer de oboseală vocală, totuşi, acum a susţinut un rol cu siguranţă de sine, a impresionat prin strălucirea glasului şi prin tonusul jovial, împlinind muzical destule numere printre care şi bine-cunoscutul csárdás. Într-un rol bine închegat, din perspectivă vocală, baritonul Ciprian Marele (Directorul închisorii) s-a distins prin muzicalitate, intuiţia frazării, prin articularea pregnantă a cuvântului. El deţine un glas impozant de bariton, ale cărui virtuţi în registrul central-acut sunt evidente, dar vocea este generoasă şi înzestrată cu armonice calde, omogenă şi catifelată, mobilă la extreme.


Cristina Simionescu-Sandu (Rosalinda) şi Aurel Bălae (Alfred)


Tânăra mezzo-soprană Florentina Onică, a debutat în această distibuţie în rolul (Prinţul Orlovsky). Deşi trebuie să susţină o partitură dificilă în registrul central-grav, tânăra cântăreaţă se impune prin vocea frumoasă, rotundă şi bogat colorată. Este o vocalistă inteligentă care supune expresiei cântul şi conducerea frazării. De precizat faptul că în ultimul timp artista a evoluat în cariera sa lirică, fapt ce a determinat distribuirea ei şi în roluri principale, de exemplu rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla. În privinţa talentului actoricesc, artista are dezinvoltură scenică remarcabilă, şarm şi umor delicios, fiind totuşi un pic exagerată în ideea masculinizării rolului, prin linie ironică şi sarcastică accentuată.

În celelalte roluri: Aurel Bălae a conturat un Alfred nesigur pe intrări, mereu cu ochii la dirijor, cu o emisie încă instabilă, dar cu o voce caldă. Jocul actoricesc îl prinde, dar mai are mult de lucrat pe latura tehnică şi stilistică pentru a fi considerat solist, în adevăratul sens al cuvântului. O prezenţă scenică constantă şi de valoare o deţine soprana Mihaela Grăjdeanu, ce a construit o Adelă jucăuşă, buclucaşă, plină de vervă şi umor, impunându-se nu numai prin dezinvoltura actoricească, ci şi prin colorit vocal predominant de coloratură, deşi natura vocii ei este de factură lirică. Plin de originalitate şi spontaneitate este basul Iulian Sandu în rolul gardianului Frosch, rol în care străluceşte în privinţa jocului scenic, făcând tot hazul şi deliciul publicului. De multe ori mi-am spus că acesta este „rolul vieţii lui”.

Regia acestei producţii, semnată la premieră de Anda Tăbăcaru-Hogea (regretată de ieşeni în urma plecării sale la Opera Naţională din Bucureşti), se bazează pe echilibrul dintre contextul istoric al acţiunii şi receptarea în actualitate. Este meritul regizoarei de a fi dinamizat acţiunea în momentele cheie, completând spaţiul spectacular cu momente coregrafice (czardas-ul), cu acţiuni în underground ale coriştilor. În conceperea atmosferei, regizoarea a beneficiat de un important sprijin din partea scenografei. Deşi concepute şi executate cu mulţi ani în urmă de către prestigioasa artistă Hristofenia Cazacu, decorurile minimale, costumele clasice şi armonioase în coloristică, pentru eroi şi eroine, pastelate pentru corişti şi coriste îşi dezvăluie încă virtuţile de sugestie a spaţiului vienez.

La pupitru, Leonard Dumitriu a condus dinamic şi sigur, însă tempourile alerte, poate prea alerte, au pus câteodată expresia în dificultate. Corul (pregătit de Valeriu Gâdei) a sunat bine, datorită echilibrării partidelor vocale.

O emblemă pur românească, fiindcă românul este inventiv, sunt inserţiile cu tentă ironică în discursul teatral, ce fac divertismentul publicului dornic să facă haz de necaz, în perioadă de criză: (Alfred): A ajuns şi pe la voi criza? , Cine-i tipu’ cu vocea în schimbare?, (Frosch): Aţi primit al 13-lea? şi bonuri de masă?? noi nu... , Tenor la Operă?? Lăsaţi, nu acceptăm bani de la săraci...

Această tentă de ironie adusă societăţii şi vremurilor contemporane ţine de necontenita putere de renaştere a oamenilor, a românilor ce au găsit şi găsesc în continuare motive de bună-dispoziţie, motive ce se însoţesc cu speranţa zilei mai bune. Spre astfel de timpuri nădăjduim cu toţii...


Dalia Rusu-Piersic

Anul II Master

Muzicologie

marți, 16 martie 2010

Patru mîini şi o singură suflare

Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu din Iaşi, a găzduit în seara zilei de vineri 26 februarie 2010, ora 17, un recital pentru două piane intitulat Portrete sonore – Edvard Grieg.

Minunatele bijuterii muzicale prezente în program, încărcate de coloristica sonoră a cîntecului naţional norvegian şi de patosul romantic, au prins viaţă în interpretarea duo - ului de pianişti, Anatolie LAPICUS şi Iurie MAHOVICI.

Pianiști de calibru ai Republicii Moldova, în prezent cei doi sînt profesori universitari în cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişnău. Anatolie Lapicus este şef al catedrei de pian şi şef interimar al catedrei Ansamblu cameral şi corepetiţie iar Iurie Mahovici – Decanul facultăţii Artă instrumentală, compoziţie şi muzicologie ai instituţiei mai sus amintite. In plus cei doi activeză şi ca solişti ai Filarmonicii Naţionale Serghei Lunchevici

Acest celebru duo de pianişti a susţinut concerte atît în Republica Moldova, cît şi în Rusia, România, Ucraina, Cehia, Belarus, Germania, Franţa, Coreea de Nord, unde au fost deosebit de apreciaţi.

Deschiderea recitalului a fost facută cu piesa intitulată Die Gratulanten Kommen (O aniversare de nunta pe Troldhaugen), compusă cu prilejul sărbătoririi nunţii de argint a compozitorului. Forma tristrofică a acestei melodii, a căpătat culoare într-o interpretare nuanţată şi clară, fiecare strofă fiind distinct construită. Caracterul ludic inspirat din creaţia populară, contrastele de sonoritate, cît şi progresia dinamică din prima strofă, au fost reliefate în claritatea şi precizia cu care a fost interpretată. Natura meditativă şi elegiacă din a doua strofă a fost recreată cu delicateţe de cei doi pianişti. Finalul ne-a transpus înapoi în atmosfera jucăuşă a primei strofe interpretată impecabil şi de această dată.

Cea de-a doua lucrare din program a fost Concertul pentru pian şi orchestră op.16 aranjat pentru un pian la 4 mîini de Richard Kleinmichel. Deseori comparat cu Concertul pentru pian în la minor compus de Robert Schumann, acesta este deosebit de iubit şi apreciat, fiind prezent atît în sălile de concert cît şi în filme ca Veil al saptelea, Lolita etc. Concertul s-a bucurat în aceată seară de o execuţie distinctă, în care sonoritățile muzicii compuse de Edward Grieg s-au contopit cu vigoarea interpretativă caracteristică celor formaţi în spiritul şcolii muzicale ruse.

Sincronizarea ,,de ceasornic” existentă între cei doi, erupţia sonora prezentă in construirea frazelor cu încărcătură emoţională deosebită, alături de precizia şi claritatea cu care au fost realizate accentele ritmice şi melodice, au conturat clar frumuseţea melodică şi freamătul tensiv existent în această primă parte. Partea a doua încărcată de un lirism romantic fin, a fost transpusă sonor cu un rafinament interpretativ admirabil. Delimitarea clară şi expresivă a momentelor din partea a treia, mişcare care se prezintă ca un epilog a celor dezvăluite în acest concert prin începutul dramatic urmat de un moment plin de tensiune, apoi pitorescul din partea mediană si finalul gandios, au fost executate distinct fiecare în nuanţa şi caracterul ei, demonstrînd extraordinara capacitate a interpreţilor de a se contopi cu lucrarea, în mîinile celor doi instrumentul dezvăluind puteri de expresie şi culori nebănuite.

Sonata în Do major KV 545 compusă de Wolfgang Amadeus Mozart şi aranjată pentru două piane de Edvart Grieg, alături de suita Din timpul lui Holberg concepută în stil clasic, au constituit momentul de trecere de la atmosfera romantică catre ambianţa muzicii clasice. Talentul de transpunere pshihologică şi emoţională de la un stil interpretativ la altul, s-a evidenţiat din plin în maniera de interpretare a celor doi pianişti. Puritatea clasică cu care a fost interpretată Allegro părţii întîi a sonatei, fineţea şi rafinamentul cu care a fost redat Andantele parţii a doua, cît şi caracterul de dans bine articulat din Rondoul parţii a treia, au definit maniera interpretativă a acestei sonate.

Suita Din timpul lui Holdberg o splendidă ,, cutiuţă muzicală” a fost concepută de Grieg în anul 1884 pentru serbarile jubiliare a oraşului Bergen, oraş în care la acea vreme se comemorau 200 de ani de la naşterea marelui poet şi autor de comedii danez Ludovic Holberg. Vivacitatea şi claritatea interpretării Preludiului, precizia realizării accentelor din Gavotă, accentuarea lirismului din Arie, virtuozitatea cu care a fost executat Rigodon-ul, caracterizată prin schimbarile de ritm şi metru, curăţenia melodică şi armonică prezentă pretutindeni, certifică pe deplin maestria interpretativă a celor doi.

Ultima lucrare din program Dansuri Norvegiene op.35, a readus în sală atmosfera romantică a şcolilor naţionale, în care frumuseţea cîntului popular se face mereu auzit. Ritmica de factură populară deosebit de vie şi sugestivă presărată pe alocuri cu elemente de rubato, fragmentele de cînt popular norvegian cît şi inserţiunile de muzică orientală prezente în dansul patru, creionează fumuseţea acestei ultime lucrări. Remarcabilă din toate punctele de vedere a fost şi transpunerea dată acestui ciclu de miniaturi pianistice.

Deosebita capacitate de contopire a duetului cu lucrarile interpretate, strălucirea concertistică de care au dat dovadă, precum şi nemaipomenita sincronizare prezentă în actul interpretativ, certifică valoarea de necontestat pe care cei doi o au în rîndul marilor virtuozi ai acestui instrument.

Gabriel Gheorghiu