miercuri, 19 august 2009

„Sunt instrumentul umil al geniului creator!” Interviu cu soprana Elena Moşuc



În luna decembrie a anului 1993, la Zürich apărea un articol intitulat „O nouă Callas?”. Redăm un fragment din acesta:

Oare a apărut o nouă Callas? ar fi întrebarea care s-ar impune în momentul în care la postul de radio DRS 1 din Elveţia, redactorul Walter Kälin a inclus într-o emisiune a sa din seara de Ajun aria Violettei din La Traviata, cu soprana Elena Moşuc.

Timbrul curat şi catifelat, chiar şi în acutele cele mai înalte, o tehnică sigură – toate acestea la o cântăreaţă care mai are încă un an de studii (la Conservatorul din Bucureşti [Aici semnatarul articolului nu era deplin informat.]) – au constituit un eveniment deosebit. Un mod de a vorbi fin, precis, cu modestie, dar în acelaşi timp cu conştiinţa propriei valori – cu o personalitate puternică, condiţie pentru reuşita în cariera lirică. În privinţa repertoriului, fiind încă în etapa de studiu, de acumulări, Elena Moşuc nu are multe roluri la activ, dar a strălucit deja în Regina Nopţii şi recent în Sophie din Cavalerul Rozelor – şi Callas a început la 17 ani cu un repertoriu restrâns.”

„Născută la Iaşi, Elena Moşuc a făcut studii muzicale în oraşul natal, fiind absolventă a Conservatorului George Enescu. Chiar înainte de începerea studiilor universitare, i s-a dat ocazia binemeritată de a apărea pe scena Operei ieşene într-un rol destul de dificil şi solicitant precum Regina Nopţii, iar mai apoi Lucia, Gilda şi Violetta. În 1990 (anul în care a fost admisă la Conservator), ea a câştigat Premiul I la exigentul concurs muzical internaţional ARD organizat la München, iar în anul următor a triumfat şi în competiţia de la Monte Carlo. I s-au decernat o serie de distincţii prestigioase în lumea muzicală: Europäische Förderpreis für Musik (noiembrie 1993); Premiul Bellini d'Oro (Catania, sfârşitul anului 1995); Premio Zenatello di Verona (2002); Premio Verdi di Modena şi Premio Verdi di Verona (2004). În 2005, prin decret prezidenţial, i s-a acordat în România titlul de Ofiţer al Artelor, înaltă recunoaştere a meritelor sale excepţionale. În 2009 i s-a decernat Premiul Lina Pagliughi: Siola d’oro, oferit de asociaţia criticilor din Italia, fiind prima româncă şi prima soprană din estul Europei care îl primeşte. Premiul a fost însoţit de medalia înaltului patronaj al Preşedintelui Republicii Italiene, Giorgio Napolitano. Tot în 2009 a obţinut titlul de doctor în muzică – summa cum laude la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, cu „Tema nebuniei în opera italiană din prima jumătate a secolului al XIX-lea”. [Fragment din biografia publicată pe site-ul oficial al artistei]

Premiul „Lina Pagliughi: Siola d’oro” ( Pasărea de aur, la gât) şi medalia din partea Preşedinţiei Italiei.

Alături de Preşedintele României, Traian Băsescu, la deschiderea Festivalului „George Enescu”, 2007

Cu Giorgio Gualerzi, Preşedintele Asociaţiei criticilor muzicali din Italia


Soprana Elena Moşuc se află timp de câteva zile în Iaşi, pentru un scurt popas în mijlocul familiei şi al prietenilor. I-am solicitat un interviu şi l-a acceptat cu aceeaşi naturaleţe şi modestie dintotdeauna – calităţi ce marchează personalitatea artiştilor autentici.

Paul Chitic: Când şi cum a început pasiunea pentru muzică?

Elena Moşuc: Îmi place muzica de când eram mică. O auzeam şi o practicam la şcoală, la biserică, în familie. Îmi plăcea foarte mult să cânt la biserică, unde mergeam mereu cu bunicii, am crescut în atmosfera muzicii bisericeşti. Mai târziu, am simţit nevoia să aprofundez cântul, să învăţ sistematic, aşa că la vârsta de 16 ani am decis să mă înscriu la cursurile Şcolii populare de artă din Iaşi, unde prima mea profesoară de canto a fost doamna Mioara Cortez. Mi-a fost profesoară timp de un an, iar în următorii patru am studiat cu Silvia Tomovici. Aşa au fost începuturile.

La vârsta de 18 ani eram deja învăţătoare, un copil printre copii... În cei 7 ani de carieră pedagogică am continuat studiul canto-ului, în particular bineînţeles, cu un alt solist al Operei din Iaşi, basul George Popa.

După cursuri, mergeam foarte des la Operă şi la Filarmonică, fiind fascinată, atrasă în mod magic de muzica pe care o ascultam şi pe care o simţeam, o trăiam cu toată fiinţa mea. Ştiam că aparţin lumii sunetelor, ştiam ca sunt născută pentru a cânta, dar în acea perioadă nu puteam decât să învăţ, să studiez, să aştept. A fost o etapă a vieţii mele în care studiam foarte mult singură, învăţam arii, roluri, studiam vocea – ştiam încă de atunci că doar o tehnică vocală solidă poate garanta succesul şi longevitatea în cariera de cântăreţ, iar iubirea pentru muzică îmi dădea putere. Mergând la concerte, ascultând muzică, cântând, s-a născut în mine dorinţa de a împărtăşi darul muzicii celor care o cunosc şi o iubesc.

Anul 1990, luna septembrie, a fost unul extrem de important în viaţa mea, atât în viaţa personală, cât mai ales în cea profesională. Atunci am intrat la Conservatorul George Enescu din Iaşi şi tot în acel an am câştigat concursul de la München – Internationaler Musikwettbewerb der ARD München. Dintre cei 115 candidaţi câţi am fost atunci, eu eram în acel moment singura fără studii superioare.

[De-a lungul timpului, laureaţii prestigiosului concurs de la München au fost nume de prim rang în viaţa muzicală internaţională, între care Ileana Cotrubaş (premiul I în 1966), Jessye Norman (SUA, 1968), Ionel Pantea (1970), Francisco Araiza (Mexic, 1974), Ruxandra Donose (premiul II, 1990), iar de la secţiunile instrumentale: Mitsuko Uchida, Yuri Bashmet, Peter Sadlo etc.

http://www.br-online.de/br-klassik-english/ard-musikwettbewerb/ard-musikwettbwerb-prize-winners-1952-ID1218705064974.xml

http://www.br-online.de/content/cms/Universalseite/2008/08/04/cumulus/BR-online-Publikation--175762-20080804122134.pdf]

Înainte de concurs, în luna iunie, am avut un recital foarte important la Filarmonica din Iaşi. [Recitalul a avut loc pe scena Filarmonicii ieşene, la 20 iunie 1990, cu Diana Spânu la pian.]

Abia în septembrie 1990 am început cursurile la Conservatorul George Enescu, la clasa minunatei noastre soprane Adriana Severin, alături de care, din păcate, am studiat foarte puţin, întrucât începusem contractul la Zürich, concomitent cu studiile la Conservator. Am primit de la Bucureşti o dispensă care îmi oferea posibilitatea de a-mi continua studiile la fără frecvenţă. Eu o văzusem de multe ori pe d-na Severin pe scenă şi „am furat” câte ceva de la ea... Şi nu numai de la ea, ci de la toţi cei de la care eu am considerat că am ce învăţa... Ascult multe înregistrări din perioada de aur a operei, multe soprane şi nu numai soprane. Am învăţat foarte mult singură, studiindu-mi rolurile în care am debutat, ascultând multă muzică… Şi asta pentru că nu am vrut sa fiu niciodată dependentă de vreun profesor…

P.C.: Recitalul de la Filarmonică, cel premergător concursului, a avut un program cu adevărat remarcabil – recunoscut de profesionişti ca un adevărat tur de forţă: în partea întâi arii de mare virtuozitate din repertoriul vocal-simfonic (Mozart, Bach, Haydn), de asemenea lied, iar în partea a doua – operă, clasică şi bel canto. Un program consistent şi dificil, de rezistenţă, solicitant atât din punct de vedere tehnic, cât şi emoţional; două ore de cânt, cu scurte pauze între piese.

Puteţi să ne povestiţi câteva amintiri despre concursul de la München, din 1990?

El.M.: La vârsta aceea eram puţin inconştientă. Am plecat din România cu trenul, drumul a fost extrem de obositor, iar când am ajuns acolo eram extenuată. Am avut la mine cam 150 de mărci. Banii aceştia nu mi-ar fi fost suficienţi pentru şederea acolo în timpul concursului. Am avut noroc însă, organizatorii au asigurat cazarea mea, ca un cadou – impresiile despre revoluţia din România erau încă proaspete. Eram atât de obosită când am ajuns, încât am dormit fără întrerupere aproape 15 ore. Când m-am trezit, am avut impresia că mă aflu într-o altă lume, cu totul nouă pentru mine. Era o senzaţie aproape magică, oraşul era fermecător. Îmi aduc aminte cum mă plimbam seara, vrăjită de luminile de pe stradă, de vitrinele magazinelor pe care „le vizitam” ca pe nişte muzee. Nu-mi puteam permite să cumpăr ceva, dar vizitam standuri şi centre comerciale.

Concursul se desfăşura cu public, în sala ARD.

[Arbeitsgemeinschaft der öffentlich-rechtlichen Rundfunkanstalten der Bundesrepublik Deutschland – „Consorţiul instituţiilor radiofonice publice din Republica Federală Germania”.]

În prima etapă am cântat trei arii: aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart, aria mare din La Traviata de Verdi şi aria Magdei din opera La Rondine de Puccini. Am cântat foarte relaxată deoarece ştiam că acolo nu mă cunoaşte nimeni şi, oricum, nu eram acolo pentru a câştiga, ci pentru a acumula experienţa unui concurs internaţional. Surpriza a fost să aflu mai târziu că, după încheierea concursului, membri ai juriului declarau în interviuri apărute în presă: „A fost evident cine va lua premiul întâi încă din prima etapă.”

Mă rugam în fiecare zi la Dumnezeu să mă ajute să mai trec de încă o etapă, să mai pot vizita oraşul, nici prin gând nu-mi trecea că voi ajunge în finală...

Abia din etapa a doua am început să am emoţii. Am devenit deodată conştientă de importanţa acestui concurs. Aveam, iată, o şansă pe care trebuia s-o tratez cu multă seriozitate.

Finala a avut loc la Herkulessaal din München. Eram foarte emoţionată. Am cântat prima arie a Reginei Nopţii din Flautul fermecat. Simţeam că mă aflu în transă. Era unul dintre acele momente în care te simţi mai curând spectator al propriei tale vieţi, decât protagonist.

München, Herkulessaal


Aceeaşi senzaţie de transă continuă am avut-o mai târziu la debutul meu în Teatro alla Scala, în anul 2007, unde am interpretat rolul Violettei sub bagheta marelui Lorin Maazel. Şi acolo, abia în actul doi am realizat că mă aflu pe scena unde s-au perindat toţi monştrii sacri ai liricii.

După ultima etapă, juriul ne-a chemat pe toţi finaliştii într-o sală. Premiile au fost acordate începând de la ultimul. Ruxandra Donose a luat premiul al II-lea. Începusem să mă bucur pentru ea; mă simţeam deja fericită. Când mi s-a anunţat numele pentru premiul I am crezut că nu aud bine. Nu mi-a venit să cred, gândeam că e o greşeală...

Concertul de gală a fost susţinut de celebra orchestră Bayerischer Rundfunk, dirijată de Sir Colin Davis. Eram extrem de emoţionată, ştiu că nu a fost totul perfect, însă publicul şi juriul au fost entuziasmaţi. Ei au realizat că sunt o voce care merită acest premiu şi au înţeles valoarea mea. Cei de acasă aflaseră rezultatul concursului, pentru că gala laureaţilor a fost televizată.

Au urmat interviuri. Mă aflam într-o postură puţin incomodă pentru că pe atunci nu vorbeam limba germană. În aceste împrejurări, am cunoscut primul meu agent, de origine română; el m-a ajutat la traduceri. A obţinut pentru mine imediat o audiţie la Gärtnerplatztheater din München, unde am devenit invitată permanentă timp de câţiva ani, pentru rolul Regina Nopţii. Tot el mi-a organizat în martie 1991 o audiţie la Opera din Viena, condusă şi atunci de Ioan Holender, audiţie hotărâtoare pentru cariera mea artistică. La acea audiţie era prezent regizorul Grischa Asagaroff.

[Grischa Asagaroff – regizor german de operă, colaborator la celebrele teatre lirice din München, Düsseldorf, Viena, Zürich. A lucrat cu regizori celebri precum Günther Rennert, Otto Schenk, August Everding, Nikolaus Lehnhoff şi Jean-Pierre Ponnelle. http://www.rodoni.ch/OPERNHAUS/asagaroff.html]

El urma să înceapă activitatea ca director artistic al Operei din Zürich, în septembrie 1991. Ştia că viitorul intendant, Alexander Pereira, avea nevoie de o soprană de coloratură pentru roluri ca Regina Nopţii. La 15 minute după audiţia de la Staatsoper din Viena (am cântat în anul următor Regina Nopţii în spectacole cu Flautul fermecat acolo), am luat un taxi şi am făcut audiţie pentru dl. Pereira, la Konzerthaus. Pe loc mi-a oferit un contract ca membru în ansamblul Operei din Zürich. Am acceptat imediat – ştiam că un ansamblu putea să-mi ofere posibilitatea de a construi un repertoriu solid, ştiam că voi avea posibilitatea să lucrez cu dirijori şi regizori importanţi, alături de solişti de valoare ai scenelor de operă. Şi exact aşa s-a întâmplat. Adevăratul meu Conservator a fost la Zürich, direct pe scenă!

P.C.: Cum vă simţiţi pe scenă în timpul unui spectacol?

În Lucia, la Zürich, 2008


El.M.: Când mi-am început cariera la Zürich, aveam prea puţină experienţă artistică. Tocmai de aceea am acceptat un contract fix, pentru a mă dezvolta din acest punct de vedere. Acolo a fost, după cum am menţionat, adevăratul meu Conservator. Aveam multe calităţi native, însă mai aveam multe de învăţat. Aveam mari emoţii la început – eu, învăţătoarea venită din Iaşi, ajunsesem să cânt în compania unor mari artişti ai lumii!

Ceea ce-am căutat să păstrez tot timpul, încă de la început, a fost naturaleţea, sinceritatea interpretării. Pe scenă trebuie să fii sincer. Înainte de orice altceva trebuie să fii tu însuţi convins de ceea ce faci! Prefăcătoria, lipsa de sinceritate, grimasele exagerate, patetismul – toate aceste artificii sunt percepute şi sancţionate de public.

P.C.: Aveţi roluri preferate?

La Traviata, Scala din Milano, 2007


El.M.: Este o întrebare dificilă, la care nu se poate răspunde uşor. Fiecare rol pe care îl interpretez e diferit. Şi fiecare îmi place la fel de mult în clipa în care mă aflu pe scenă. E greu să spui care rol e mai frumos dintre Konstanze, Lucia sau Violetta. Fiecare rol e diferit de celelalte, fiecare are complexitatea şi frumuseţea lui. Mă simt foarte bine în bel canto, mi se potriveşte. Aparent simplu, cred că este cel mai dificil stil pentru interpreţi. Tocmai simplitatea acestui stil te obligă să fii original, creativ, să nu induci spectatorilor senzaţia de plictiseală. Trebuie să eviţi monotonia cu orice preţ! Callas spunea într-un interviu televizat: „Cine poate cânta bel canto, poate cânta orice!”. De ce ? Pentru că acest stil te obligă să lucrezi fiecare sunet, ca un filigran, rafinamentul contează extrem de mult, bineînţeles evitând a cădea în extremele manierismului, enervant la unii cântăreţi. Sunt puţini dirijorii care ştiu să dirijeze astfel de opere. Mulţi fug de ele, tocmai pentru că este... foarte uşor! Uşor, dar... greu...Un paradox, nu ?...

Revenind la întrebare, dacă ar fi să spun ce prefer între Mozart, Donizetti sau Strauss, e că prefer Donizetti, dar asta nu înseamnă că rolurile celorlalţi compozitori nu sunt frumoase.

P.C.: Au fost viziuni regizorale pe care să le consideraţi lipsite de inspiraţie sau, mai rău, nefericite, penibile?

J. Offenbach – „Povestirile lui Hoffmann”, Hamburg 2008

O viziune regizorală originală: Elena Moşuc (Olympia) în postura Marilyn Monroe!


El.M.: Am cântat Turandot la Berlin, pe 29 iunie şi 2 iulie anul acesta. Regizorul a modificat acţiunea într-o manieră deloc inspirată. Am căzut de acord cu Maria Guleghina (Turandot) şi am schimbat câteva lucruri pe care noi nu am vrut să le preluăm, deoarece erau ridicole...

Tot la Berlin, în urmă cu trei ani am cântat în Maria Stuarda de Donizetti. Regizorul adaptase povestea filmului What Ever Happened to Baby Jane? (1962), cu Bette Davis şi Joan Crawford, la subiectul operei lui Donizetti – idee cel puţin ciudată. Reginele Elisabetta şi Maria Stuarda apăreau în postura celor două surori din film, Jane şi Blanche Hudson, cea din urmă aflată în scaun cu rotile. Mie îmi revenise acest din urmă rol, deloc simplu, incomod, cât se poate de neplăcut. Semnasem deja contractul aşa că nu mai puteam ieşi din producţie. A trebuit să accept acea regie. Bineînţeles, nu am mai acceptat să particip în seria de spectacole care a urmat.

Există şi viziuni regizorale marcate de un erotism exagerat... Nu am avut asemenea propuneri până acum şi dacă mi s-ar oferi, le-aş refuza. Cred că apetenţa aceasta pentru perversiune gratuită, apreciată mult în zilele noastre, distruge arta autentică. La Geneva au angajat pentru o operă un star porno. Misiunea lui era să traverseze gol scena. A fost plătit extrem de bine pentru acest exhibiţionism care se doreşte a fi... artă!

În general, îmi plac viziunile regizorale tradiţionale. Le accept şi le respect pe cele moderne, atât timp cât sunt estetice şi justificate de conţinut.

Îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de producţia Lucia di Lammermoor de la Bruxelles, din aprilie 2009. Lucia, personajul pe care îl interpretez cu regularitate pe multe scene europene încă de la începuturile carierei mele, nu e o plângăreaţă – eu nu am prezentat-o niciodată aşa. Atmosfera din societatea în care trăieşte este una potrivnică femeilor, aşa că are parte de o viaţă plină de greutăţi. În acea regie, a lui Guy Joosten, Lucia apărea ca o rebelă. În scena nunţii îşi taie voalul cu un foarfece, spunând parcă: „Fac ceea ce mi se impune, dar măcar o fac aşa cum vreau eu!”. În scena nebuniei, Lucia nu mai apare ca o persoană labilă psihic; ea joacă rolul nebuniei. Personajele din jurul ei sunt cele afectate de neputinţa de a discerne – ei erau nebuni, iar ea – femeia puternică, ce sfidează soarta! A fost una din cele mai neobişnuite, dar interesante idei regizorale în care am jucat.

Franco Zeffirelli şi Elena Moşuc, Tel Aviv, 2005

Cu Adam Fischer, Budapesta, 2009


P.C.: Vorbiţi-ne despre participarea dumneavoastră în filmul de televiziune The Genius of Mozart. [Film artistic-documentar realizat de BBC în anul 2004.]

El.M.: Filmul e o îmbinare de momente din creaţia şi viaţa lui Mozart. Ar fi o biografie augmentată de exemple muzicale. Eu jucam rolul Josepha Hofer – una din surorile Weber, cumnata lui Mozart şi prima interpretă a rolului Regina Nopţii. Am filmat într-un teatru din afara Londrei. Locul acela avea o rezonanţă remarcabilă. Am cântat, desigur, Regina Nopţii.

P.C.: Aţi cântat şi la Covent Garden?

El.M.: Da. Am avut o serie de 10 spectacole cu Flautul fermecat, rolul Regina Nopţii, rol care m-a purtat în toată lumea, până la Tokyo şi Shanghai. Seria de spectacole de la Covent Garden a fost în anul 2003, dirijată de Philippe Jordan, fiul regretatului Armin Jordan, sub bagheta căruia am cântat tot Regina Nopţii la Palais Garnier din Paris, cu un an mai înainte.

P.C.: Sunt diferenţe între instrumentişti şi cântăreţi? Din punct de vedere muzical, fenomenologic, tehnic…

El.M.: Marco Giubileo, un prieten violist în orchestra Teatrului Scala din Milano, mi-a spus că, ascultându-mă pe mine, a învăţat multe despre frazare, deşi el este autorul unei impresionante cărţi, Analisi e sintesi del fraseggio musicale nel classicismo (cartea sa mi-a fost foarte utilă când mi-am pregătit teza de doctorat, iar discuţiile cu el despre frazarea în operă au fost extrem de interesante). În dedicaţia cărţii, se numără personalităţi marcante ale muzicii, precum maestrul Muti sau Chailly. Acolo se află şi numele meu în dreptul căruia Marco a scris : „...a Elena Mosuc chi canta come io vorrei suonare!” M-au impresionat mult cuvintele lui.

Noi, cântăreţii, în ceea ce priveşte producerea unui sunet, avem multe lucruri în comun cu instrumentele de suflat, iar de multe ori, sunetele unei voci pot semăna cu cele produse de vioară... Membrii Voces, într-un interviu, mi-au asemănat vocea cu cea a unui Stradivarius – le mulţumesc din inimă pentru acest minunat compliment.

La noi intervin însă şi aspecte specifice ale discursului muzical. Mozart, de exemplu, tratează vocea umană ca pe un instrument. În bel canto însă, vocea este pusă în valoare în mod cu totul special. Varietatea nuanţelor este impresionantă aici. Genul acesta nu are extrem de mulţi admiratori şi asta pentru că gustul publicului a fost stricat de mulţi cântăreţi mediocri care l-au abordat. De altfel, numeroşi cântăreţi vor succesul, indiferent de felul în care îl obţin. În interpretarea rolurilor de bel canto se vede cât de solidă este tehnica vocală a unui cântăreţ. Pentru că atunci când tehnica este excelentă, poţi face orice doreşti cu vocea, exact ca în cazul instrumentiştilor.

Alături de Christoph, în Boema, 2007, la debutul în rolul Mimi


P.C.: Ce sacrificii trebuie să facă un cântăreţ profesionist?

El.M.: Trebuie în primul rând să aibă o viaţă personală echilibrată. Are nevoie de linişte în familie, are nevoie de cineva care să-l susţină. Eu îl am alături pe Christoph, soţul meu, care îmi cunoaşte extrem de bine vocea, astfel încât urmez multe dintre sfaturile lui, iar rezultatele sunt vizibile. Ne-am cunoscut pe scena din Zürich şi de multe ori cântam împreună. El este avocat, dar cânta din plăcere, colaborator în corul Operei din Zürich. Pentru producţiile mari precum Aida, Nabucco, Cavalleria rusticana, Boema se apelează la colaboratori externi pentru a amplifica ansamblul coral. De mic se află pe scenă; mai întâi a fost în corul de copii.

Viaţa unui cântăreţ nu este uşoară. Alimentaţia trebuie controlată, corzile vocale trebuie protejate prin îmbinarea perioadelor de cânt cu cele de pauză. Eu de exemplu, în 2003, am avut probleme de sănătate care m-au determinat sa fac o pauză de 3 luni. Cântasem destul de mult în acel an şi stresul mi-a declanşat o aciditate gastrică de care pe atunci nu ştiam, dar pe care acum o controlez foarte bine. Este de fapt o boala profesională, 90% dintre cântăreţi o au, dar nimeni nu zice nimic. Şi am învăţat cum să-mi controlez stresul. E foarte important în această meserie în care nu avem un program fix, să ştim să-l controlăm deoarece de multe ori se îmbină nefericit perioadele de cânt cu cele de repaos. Controlul se învaţă cu timpul, prin acumularea de experienţă. Un cântăreţ trebuie să studieze în permanenţă. Maestrul Ion Buzea (cu care de multe ori studiez când am roluri noi sau simt nevoia unui control) spune mereu : „Meseria noastră este o meserie în care nu ne putem opri niciodată din studiu. Învăţăm până la pensie, chiar şi după pensie”. El de exemplu mi-a spus că mereu învaţă lucruri noi în timp ce predă.

Elena Moşuc alături de profesorul Ion Buzea.


A învăţa un rol nu înseamnă a învăţa doar notele, desenul muzical al rolului studiat, ci a cunoaşte conţinutul întregii opere, a înţelege personajele şi dimensiunea lor verosimilă. Nu aş putea să cânt un rol fără să-i înţeleg toate faţetele. Am cântat de exemplu în opera Ivan Susanin, în limba rusă – o limbă extrem de melodioasă, dar pe care nu o cunosc, deşi am studiat-o în liceu timp de patru ani. Tocmai de aceea m-am pregătit foarte bine pentru rol, nu am reprodus pur şi simplu cuvinte şi sunete. Dar alte roluri în această limba nu voi mai aborda pentru că, după cum am spus, nu o cunosc îndeajuns de bine.

Consider că fiecare cântăreţ trebuie să fie deschis să înveţe mereu şi să fie sub îndrumarea cuiva care îi cunoaşte vocea şi îi poate da sfaturi tehnice sau chiar interpretative.

Eu am avut norocul ca în 1996 să cunosc o persoană minunată la Milano, maestra Mildela D’Amico, care a fost colegă cu Renata Scotto la clasa de canto a renumitei profesoare de canto Liopard. Cu maestra D’Amico studiam la sânge fiecare sunet, pentru a dezvolta şi mai mult poziţia înaltă de voce şi rezonanţa justă. Nici un sunet nu trecea neobservat, totul era studiat în amănunt. De altfel, cred că se simte la mine că fiecare sunet este gândit şi are rolul lui, are o funcţie bine definită. Cu maestra mea am studiat intensiv timp de 6 ani, apoi din ce în ce mai puţin, pentru că timpul nu prea îmi mai permite. O invit însa de multe ori în Italia la spectacolele mele. Când am cântat la Scala, am trecut pe la ea la un „control” înainte de debut şi mi-a zis „Sei a posto!”.

La Zürich mă duc însă de multe ori la maestrul Ion Buzea. A fost un mare tenor, a cântat pe toate scenele importante ale lumii alături de marile nume ale operei.

Un lucru esenţial este abordarea repertoriului adecvat pentru voce. De ce credeţi că tenorul Alfredo Kraus a putut cânta până când a murit? Pentru că a cântat mereu tehnic şi nu a preluat roluri prea dramatice pentru vocea lui. Eu am cântat în 1998 Lucia cu el şi vocea lui încă mai avea prospeţime.

De asemenea, un solist de operă trebuie „să crească” în timp, să capete experienţă, siguranţă, tehnică. Astăzi mulţi cântăreţi tineri, abia termină Conservatorul şi vor să ajungă la Met [Metropolitan, n.n.] sau la Scala. Este moda „vizuală” care s-a impus în ultimii 15-20 de ani. Eu o găsesc nesănătoasă. Sunt mulţi care au fost asemenea unor comete: au apărut şi imediat au dispărut.

Eu sunt de modă veche, întotdeauna am considerat că înainte de a cânta pe mari scene ale lumii trebuie să fii foarte bine pregătit, din toate punctele de vedere. Iată, în 2007, după 17 ani de carieră am ajuns la Scala, iar anul viitor, în 2010 (deci la 20 de ani de scenă!), la Met. O carieră trebuie construită cu răbdare!

Orice artist îndrăgostit de farmecul muzelor trebuie să se desprindă de restul lumii.

Simţim nevoia totuşi să fim apreciaţi de public, pentru el facem totul. Nu pot să nu observ, nu din orgoliu, ci dintr-o formă de tristeţe, că în România nu sunt cunoscute succesele pe care le am eu în străinătate.

De exemplu, în martie anul acesta, după spectacolele cu Lucia, am fost aplaudată timp de jumătate de oră. Îmi aduc aminte că în 2001, la München, cu Neil Shicoff [cunoscut tenor american, n. 1949], (interpretam rolul Luciei) publicul nu vroia să plece acasă. Au fost momente lungi de aplauze. Am întâlnit un public deosebit la München, Viena, Berlin, Tokyo... Peste tot, oamenii simt emoţiile pe care le transmit prin cântul meu şi sunt impresionaţi, uneori până la lacrimi, oamenii plâng la spectacolele mele! Şi asta se-ntâmplă probabil pentru că eu cânt cu inima.

Toate sacrificiile pe care le-am făcut şi le voi face în continuare nu reprezintă o povară pentru mine. Numai pe scenă pot fi fericită, numai acolo! Pe scenă îl simt pe Dumnezeu alături de mine. De multe ori rog îngerii să cânte împreună cu mine. Am credinţa în sânge încă din copilărie. Şi acum îmi place, când merg la biserică, să cânt şi asta se întâmplă oriunde în lume găsesc o biserică ortodoxă. Cum e cazul cu biserica româna din Zürich sau cea din Bruxelles unde mă aflam în perioada Postului Mare şi până după Paşti. Şi acum primesc telefoane de la românii de la cor care „m-au adoptat” pentru că le-a plăcut grozav când cântam „Iubite-voi Doamne” şi „Pre Tine Te lăudăm”, cântări din liturghia noastră şi pe care le-am cântat ca bis chiar la Tokyo, după recitalul pe care l-am avut anul trecut acolo. Japonezii au fost foarte impresionaţi de frumuseţea melodiilor şi, chiar dacă nu au înţeles cuvintele, pe care eu le-am explicat după, au simţit muzica.

Muzica este o limbă internaţională, ea trebuie simţită, trăită. Trebuie să cânţi din inimă căci oamenii simt asta. Iubirea este de fapt ceea ce trebuie să unească oamenii în lumea aceasta trecătoare.

P.C.: Care este oraşul şi sala în care v-aţi simţit cel mai bine?

El.M.: Fiecare loc este special. La Zürich sunt acasă. Acustica sălilor din Berlin, Viena, München, de la Covent Garden sau Tokyo este minunată. Arena din Verona este un loc cu adevărat special, acolo totul începe chiar de la atmosfera din public – un „spectacol” înainte de spectacol, pentru că toată mulţimea aceea de oameni primeşte la intrare lumânări pe care apoi le aprinde. Atmosfera aceea te duce parcă în altă lume. Arena din Verona are o acustică excepţională, neartificială, asemenea amfiteatrelor antice. Pentru a o pune în valoare însă, ai nevoie de o tehnică impecabilă, de un sunet penetrant, plasat tehnic în faţa, cu rezonanţă justă. Altfel, nu se aude nimic.

Arena din Verona


P.C.: Ce doriţi să vă aducă viitorul?

Dirijorul Lorin Maazel şi Elena Moşuc după spectacolul cu La Traviata, Scala din Milano, 2007


El.M.: Ceea ce îmi doresc eu este sa fiu sănătoasă şi să pot cânta cât mai mult. Maestra mea de la Milano îmi spune adesea: „Cu tehnica pe care o ai vei cânta o sută de ani!”. Aş vrea să se-mplinească această urare. Vreau să aduc bucurie în sufletele oamenilor cât mai mult timp posibil, pentru că dacă nu aş cânta, viaţa mea nu ar mai avea sens. Vocea este un dar divin, nu-mi aparţine. E o responsabilitate şi în acelaşi timp o nevoie personală pe care nu o voi putea niciodată ignora.

Cu Mildela D’Amico, maestra de canto de la Milano.


P.C.: Sunteţi o personalitate incontestabilă a muzicii culte internaţionale. Aţi colaborat cu mari personalităţi din domeniul acesta. Nu sunteţi deloc infatuată, cum sunt unii oameni ajunşi în postura dumneavoastră. Nu pot să nu remarc asta!

Cu dirijorul Valery Gergiev


El.M.: Îi tratez la fel pe toţi oamenii, fiecare trebuie respectat. Iar un artist trebuie să fie umil. Trebuie să fim umili în faţa artei, căci ea este cea care ne creează pe noi, ea ne face artişti! Fraza care exprimă cel mai bine felul în care mă raportez eu la artă este un pasaj din Adriana Lecouvreur de [Francesco] Cilea: Io son l’umile ancella del genio creator! („Eu sunt instrumentul umil al geniului creator.”)

În muzică, noi interpreţii suntem o parte a procesului de creaţie. Acesta nu se opreşte în partitură, ci se continuă pe scenă, la fiecare concert sau spectacol!



Paul Chitic, anul II,

Univ. de Arte "G. Enescu" Iasi

14 iulie 2009