Muzica in impas - intre identitate si contextualitate

În cadrul celei de-a XII-a ediţii a Festivalului de muzică românească, pe lângă concertele, recitalurile, spectacolele şi celelalte evenimente de acest gen, a avut loc şi Simpozionul de muzicologie destinat cadrelor didactice de la universităţile autohtone şi de peste Prut. Se continuă dezbaterea problematicii lansate la simpozionul de anul trecut: Identitate şi contextualitate stilistică în creaţia contemporană românească. Tema ridică probleme importante ce ţin de integrarea individualităţii şi originalităţii artistice în actualitatea muzicală din spaţiul cultural al ţării noastre. Nu sunt doar probleme de natură artistică, ci au conexiuni cu alte planuri existenţiale , cum ar fi moralitatea sau integrarea socială. Pentru că, aşa cum a afirmat Gheorghe Duţică, România se luptă la ora actuală cu o adevărată „babilonie culturală”, determinată de fenomene prezente astăzi pretutindeni: epigonismul, mimetismul, nihilismul, sectarismul artistic, confuzia între model şi clişeu, între individualizare şi standardizare, între scop şi mijloace.

Dar, înainte de ajunge la comunicarea muzicologului ieşean amintit, expusă la finalul simpozionului, trebuie menţionate celelalte opt comunicări care au reprezentat, fiecare, câte o cărămidă depusă pe fundamentul tematic menţionat mai sus, pentru construirea, pentru întărirea unui plan de acţiune al generaţiile următoare.

În deschiderea simpozionului, muzicologul Octavian Lazăr Cozma a prezentat o comunicare ce abundă în detalii istorice, date, fapte concrete, în concordanţă cu vocaţia sa de istoriograf muzical. Numit de curând Doctor honoris causa al Universităţii de Arte din Iaşi, Octavian Lazăr Cozma a adus un elogiu compozitorului moldovean George Enescu prin prezentarea amănunţită a eforturilor sale pentru organizarea primei ediţii a concursului de compoziţie ce-i poartă numele. Tonul general al lucrării este obiectiv, concluziile extrase bazându-se exclusiv pe informaţiile prezentate iniţial. Lipsită de subiectivitate, comunicarea istoriografului ar putea să pară aridă şi insipidă, însă pentru un muzicolog adevărat, aceasta trebuie abordată din perspectiva conştientizării eforturilor necesare pentru o documentare atât de amplă şi a valorii informaţiilor prezentate. În plus, acest gen de comunicări sunt foarte dificil de combătut, întrucât datele concrete, atestate în documente, nu pot fi contrazise.

Următorul participant a fost Mihai Cosma, care a vorbit despre modul în care este văzută opera „Oedip” după 50 de ani. Expunerea a fost asemănătoare cu cea anterioară prin abundenţa detaliilor legate de atmosfera politică, socială şi culturală în care a avut loc punerea în scenă a operei enesciene de-a lungul secolului XX. Deşi a avut o formă orală liberă, comunicarea lui Mihai Cosma mi s-a părut mult prea încărcată cu date, unele informaţii fiind chiar redundante. Concluzia sa nu aduce nimic nou, întrucât este un adevăr general valabil: „Evenimentele trebuie judecate în contextul lor istoric”. În ciuda acestor neajunsuri, comunicarea a reprezentat o evocare realistă a evenimentelor petrecute cu câteva decenii în urmă, oferind tinerilor muzicieni prezenţi la simpozion posibilitatea de a-şi imagina cu ochii minţii contextul istoric al problemelor discutate.

Dan Voiculescu, tot din Bucureşti, a realizat o sinteză a conceptului de cluster, particularizându-l în creaţia lui Sigismund Toduţă. Comunicarea nu a revelat aspecte total necunoscute publicului prezent, dar s-a remarcat prin sistematizarea şi organizarea informaţiilor prezentate, prin exemplificările realizate de muzicologul însuşi la pian, prin limbajul specializat, cu terminologie specifică, fiind totuşi accesibil datorită explicării clare şi precise a termenilor ce ar fi putut da naştere la confuzii. Ne-ar fi plăcut dacă am fi auzit şi redările sonore ale partiturilor scanate, afişate şi analizate pe panou.

Lucrarea Laurei Manolache din Bucureşti, intitulată Nonconformismul unor „conformişti”. Reflecţii asupra simfoniilor lui Jora, Cuclin, Andricu şi Negrea, s-a dovedit a fi un amplu studiu muzicologic, abundent în citate, analize şi observaţii personale. Optând pentru varianta citirii lucrării sale, Laura Manolache nu a reuşit să fie convingătoare din simplul motiv că a trebuit să o credem pe cuvânt în legătură cu sesizările făcute în analize. Nici o partitură, nici o audiţie! În plus, ar fi fost binevenită comunicarea comparativă, cu paralele între creaţiile celor patru compozitori, pentru o mai bună sistematizare a informaţiilor adunate.

Momentul de culminaţie a fost atins de Pavel Puşcaş, de la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, a cărui prezentare ne-a lăsat o puternică amprentă asupra minţii, psihicului şi sufletului nostru... Intitulată Metafora blagiană în opera lui Sigismund Toduţă, lucrarea sa reprezintă o intersecţie între mai multe domenii (muzică, literatură, filosofie, estetică, stilistică), având în centru un punct originar şi o finalitate totodată: metafora ca mijloc şi scop pentru revelarea unor răspunsuri cerute la întrebări retorice. Pasiunea vie cu care a fost prezentată tema mi-a creat impresia unui gânditor înzestrat cu o dimensiune în plus faţă de oamenii obişnuiţi, a unuei fiinţe aflate permanent într-o încercare de transcendere a acestei lumi... Din punctul meu de vedere, a reuşit, din punctul său de vedere, mai are cale lungă de parcurs...

Victoria Melnic din Chişinău a vorbit despre un Omagiu mitropolitului Dosoftei adus de compozitorul Ghenadie Ciobanu („Cântare uitată” sau „Închinare lui Dosoftei”). Din nou, abundenţa analizelor şi explicaţiilor oferite nu a putut compensa lipsa unei înregistrări a lucrării respective. Partiturile scanate nu sunt suficiente pentru înţelegerea unei compoziţii muzicale!

Gabriela Ocneanu, de la Conseratorul din Iaşi, a prezentat Aspecte ale expresionismului în creaţia de operă, lucrare interesantă, cu opinii subiective şi bine argumentate despre evoluţia şi receptarea curentului iniţiat de Arnold Schonberg până în zilele noastre. Deşi lipsit de exemple muzicale, lucrarea nu a avut nevoie de acestea, observaţiile realizate fiind suficiente şi bine închegate în cadrul comunicării de tip expozitiv, şi nu analitic detaliat.

În încheierea simpozionului, Gheorghe Duţică şi-a prezentat o lucrare de tip eseu, revelatoare pentru tematica generală: Cronica unei audiţii neanunţate. Muzică pentru 497 de scaune şi 3 spectatori. Inedită, originală, realistă, ironică, cu un ton general pesimist, comunicarea are ca scop alertarea muzicienilor contemporani în legătură cu aşa- zisa artă care a invadat cultura românească în ultimele decenii. Identitatea se pierde printre standarde false, iar contextualitatea nu are o culoare prea roz... Ce soluţii ar trebui să găsim pentru a putea opri „dizolvarea fiinţei în cotidian”?

Mihaela Balan, anul III