În cel de-al treilea moment (5 octombrie, 2009) al pleiadei de manifestări artistice aflate sub egida ,,Festivalului muzicii româneşti”, am audiat lucrări ale marelui compozitor George Enescu.
Recitalul susţinut în Studioul de cameră al Universităţii de Arte de către studenţi şi profesori ai Facultăţii de interpretare a debutat cu cele 7 cântece pe versuri de Clement Marot, op. 15 (Estrene ầ Anne, Languir me fais, Aux demoiseilles paresseuses d’ escrire a leurs amis, Estrene de la Rose, Présent de couleur blanche, Changheons Propos, Du conflit en douleur). Coloritul timbral, melodicitatea şi armoniile liedurilor, parfumul discret al Evului Mediu francez, contribuie la unicitatea opusului, dar şi la apartenenţa sa la stilul neoclasic. Alături de o anume coloristică vocală, lirica lui Clement Marot cere maturitate de înţelegere, lipsă de prejudecată, rafinament şi simţ culturial: acestei poezii, la fel ca şi muzicii lui Enescu, le trebuie timp pentru a-şi dezvălui frumuseţea. Deşi substratul melodic al cântecelor sugerează o paletă coloristică diversificată, interpretarea mezzo-sopranei Mihaela Blându studentă master), acompaniată la pian de Ioana Mihai-Loghin (asist. univ.) s-a situat pe o ţesătură mai sobră, afirmându-se prin acurateţe muzicală, prin sensibilitate discretă.
Următoarea lucrare audiată a fost ,,Sonata Op. 25, No. 3 în la minor, „în caracter popular românesc” (1926), cu cele trei părţi: Moderato malincolico, Andante sostenuto e misterioso, Allegro con brio, ma non troppo mosso, în interpretarea violonistei Raluca Patraş (asist. univ.), acompaniată la pian de Ani Berindan (conf. univ). Lucrarea este unică în creaţia românească, prin sublimarea expresiei melosului folcloric, învăluită de un farmec cu specific naţional. Enescu desăvârşeşte în tiparele sonatei clasice întrepătrunderea cântecelor doinite cu cele de joc, într-un stil lăutăresc veritabil. Din păcate, caracterul popular nu a fost realizat in plenitudinea cerinţelor partiturii. Dialogul dintre pian şi vioară a avut momente de imprecizie intonaţională, ritmică şi dinamică, desincronizarea între cele două instrumente fiind de multe ori sesizabilă. Experienţele anterioare în audierea acestui opus ne atenţionează că lucrările enesciene trebuie abordate numai într-o stare de siguranţă deplină.
A urmat ,,Konzertstück pentru violă şi pian”, în interpretarea violistului Adrian Stanciu (student), acompaniat de pianistul Ciprian Ciotloş (asist univ.) Mergând pe acelaşi traseu al construcţiei şi echilibrului clasic, Enescu realizează aici dezvoltări ritmice şi melodice, care conduc către sonorităţi viu colorate. Execuţia celor doi interpreţi, temeinic pregătită din punct de vedere tehnic, a fost însufleţită de un elan sincer, fără emfază, ceea ce a determinat publicul să aplaude entuziast.
Tatiana Laura Pocinoc (decan al Facultăţii de Interpretare ieşene), a încheiat traseul parcurs în muzica enesciană cu Sonata în fa diez minor, op. 24, nr.1 (Allegro molto moderato e grave, Presto vivace, Andante molto espressivo). Această lucrare, alături de celelalte de o indubitabilă valoare, oglindesc evoluţia pe traiectoria inventivităţii şi originalităţii componistice a marelui compozitor George Enescu. Deşi execuţia realizată de Tatiana Pocinoc s-a evidenţiat din punct de vedere tehnic, nu am simţit aportul afectiv la sensul muzicii, acea dăruire integrală în momentul actului interpretativ.
Astfel s-a încheiat o altă seară dedicată muzicii româneşti, în care am avut parte de un program exclusiv enescian. Relevante sunt cuvintele maestrului, care spunea: „Ceea ce e important în artă, e să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze!”
Simona Ţărnă, anul III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu