Concert coral

După o serie de concerte ce au avut loc în cadrul „Festivalului muzicii româneşti” aflat la ediţia a XII-a, luni 6 octombrie 2008, în sala Ion Baciu am avut deosebita plăcere să ascultăm corul Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, condus de dirijor Cornel Groza.

Prezentându-se cu un palmers deosebit, constituind în participări necontenite la cele mai importante festivaluri din România şi din străinătate, înregistrări radio-TV, colaborări cu dirijori renumiţi şi orchestre de talie mondială, corul Filarmonicii Cluj-Napoca, s-a ridicat încă odată la nivelul aşteptărilor publicului.

Concertul s-a desfăşurat sub semnul diversităţii, dirijorul abordând lucrări atât din sfera muzicii corale religioase cât şi din cea a muzicii populare laice, aparţinând unor compozitori recunoscuţi precum Felicia Donceanu, Vasile Spătărelu, Sigismund Toduţă, Viorel Munteanu, Tudor Jarda, Adrian Pop, Vasile Herman etc.

Dacă în prima parte atmosfera a fost meditativă, impregnată de sonorităţile predominant bisericeşti, în partea a doua ritmurile antrenante ale folclorului ne-au amintit de bogăţia creaţiei populare româneşti. Cornel Groza, având o prezenţă foarte discretă, a reuşit să creeze sonorităţi rafinate, excepţionale, care au condus către succesul evenimentului. Pe parcursul întregii seri s-a putut observa latura tehnică foarte cizelată. Dicţia, sau mai precis, modalitatea de rostire a textului, cu sublinierea particularităţilor regionale - atunci când a fost cazul - fiind una dintre calităţile remarcabile ale corului.

Ne-am fi dorit totuşi o expresivitate mai acccentuată a momentelor lirice, în special în piesa „Floarea albastră” de Vasile Spătărelu, consacrată, de exemplu, prin bine cunoscuta variantă oferită în nenumărate rânduri de formaţia Cantores Amicitiae.

Dincolo de micile imperfecţiuni, consider că acest concert a fost un succes, unele lucrări făcând deliciul publicului. Printre acestea se numără „Mânduliţă pui, pui, pui” de Augustin Bena, „Slobozâ-ne gazdă-n casă” sau „Vine hulpe de la munte” de Adrian Pop, deosebit de expresive şi prin intonaţiile folclorice autentice.

Seara s-a încheiat simetric cu o rugăciune, piesa religioasă „Tatăl nostru” de Irina Odăgescu, reverberând în sufletele auditorilor ideea că lucrurile încep şi se sfârşesc cu Dumnezeu.

Anca Vatamanu, anul II

Concert cameral - Ad libitum

În perioada 3-10 octombrie Filarmonica de stat Moldova-Iaşi a găzduit cea de-a 12-a editie a Festivalului muzicii românesti. Pe lângă concertele care au avut loc pe scena sălii Ion Baciu, muzica românească a fost susţinută prin dezbateri şi comentarii ştiinţifice, la această ediţie participînd interpreţi şi formaţii din Bucureşti, Cluj, Chişinau şi , bineînţeles, din Iaşi.

În seara de marţi 7 octombrie ne-am putut bucura de prestaţia de înaltă ţinută a binecunoscutului cvartet Ad libitum, din al cărui program au facut parte Cvartetul nr.2 op. 19 "al consonanţelor" de Pascal Bentoiu, 12 Microludii de György Kurtág şi Cvartetul op. 22 nr. 2 in Sol major de George Enescu.

În prima parte a programului am putut audia, în interpretarea prestigiosului grup, Cvartetul nr. 2 op. 19 "al consonaţelor" de Pascal Bentoiu şi lucrarea lui György Kurtág, 12 Microludii.

Post-enesciană ca expresie, muzica lui Pascal Bentoiu, inspirată din resursele folclorului românesc precum şi din muzica diatonică sau muzica serială utilizînd tehnici contemporane, se remarcă prin coeziunea stilistică dar şi prin subtilitatea şi profunzimea ideaticii muzicale. Prin dezinvoltura polifoniei, expresia eclectică, rigoarea şi soliditatea formei, prin austeritatea gândirii componistice, capodopera lui Bentoiu devine demnă de cel mai autentic post-modernism.

A urmat creaţia renumitului compozitor maghiar György Kurtág, recunoscut pentru dificultăţile pe care le pune interpreţilor, însă, lucrarea în sine, prin tehnica remarcabilă şi omogenitatea sa ne-a răsplătit toate aşteptările.

În a doua parte a programului am avut plăcerea de a asculta Cvartetul nr.2 op.22 de George Enescu care se remarcă prin tenta meditativ-visătoare, prezentă în special în primele două părţi, dar şi prin temele folclorice româneşti abordate în această lucrare de mare complexitate armonică. Interpretarea excepţională a capodoperei enesciene a constituit un moment memorabil, onorat cu numeroase aplauze.
Din păcate dezinteresul faţă de cultură, consumerismul actual bazat pe interese, pe satisfacerea imediată a nevoilor au dus la o reaşezare a valorilor societaţii contemporane, în care spiritualitatea, cultura, lasă loc inculturii, iar valoarea-nonvalorii. Din aceste considerente, deşi a fost un concert de excepţie, sala a fost aproape goală. Cu toate acestea, publicul prezent la spectacol s-a putut bucura de măestria sonorităţii graţie prestaţiei de înaltă clasă a cvartetului Ad libitum.

Mădălina Ciuntu, anul II

Concert de închidere a Festivalului Muzicii Româneşti

Concertul de închidere a Festivalului Muzicii Româneşti din seara de 10 octombrie 2008 de la Filarmonica din Iaşi a prilejuit interpretarea câtorva pagini din muzica românească semnificative pentru evidenţierea locului ocupat de muzica noastră naţională în plan universal. Programul a conţinut Suita I pentru orchestră op. 9 de George Enescu, Concertul nr. 2 pentru orchestră de coarde de Sigismund Toduţă şi Simfonia în Do major op. 17 de Mihail Jora, iar interpretarea s-a desfăşurat sub bagheta dirijorului Corneliu Dumbrăveanu.

Dirijorul, în orientarea interpretării, pare să fi urmărit, împreună cu orchestra Filarmonicii, redarea celor trei stiluri componistice distincte, proprii fiecărui compozitor, subliniind totodată liantul lor - substratul popular, folcloric- . De aceea programul concertului, abordând genuri ca suita, concertul, simfonia, a fost unitar în ceea ce priveşte trecerea de la un stil la altul.

“Suita I pentru orchestră de coarde”, de George Enescu, e cunoscută în special datorită Preludiului la unison, şi reprezintă o dovadă a profundei apropieri de fondul arhetipal al culturii muzicale româneşti de tradiţie orală. Deşi din interpretare a lipsit partea a treia a acestei lucrări, Intermezzo, fie datorită faptului că a mai fost omisă în istoricul interpretării suitei, fie datorită schimbării de program din seara aceasta, fisura discursului melodic n-a afectat transmiterea mesajului.

Sigismund Toduţă prin gândirea sa muzicală s-a apropiat de George Enescu mai ales datorită fondului popular comun. Astfel, în interpretarea celui de-al doilea “Concert pentru orchestră de coarde” au fost bine scoase în evidenţă câteva sintagme melodice de filiaţie enesciană, cum ar fi în partea a II-a, Fugă, sau în partea a III-a, Recitativ şi Arioso.

Mihail Jora are şi el în Simfonia sa în do major cel puţin un moment enescian important, fiind recunoscut în tema principală a finalului simfoniei ca având un caracter similar cu tema Menuetului lent din “Suita I pentru orchestră de coarde” a lui Enescu.

Deşi prea puţin cunoscută şi apreciată de publicul larg, aspect exprimat prin numărul redus al participanţilor la concert, muzica românească (în special cea simfonică) cere ascultătorilor să cunoască valorile naţionale cât mai în profunzime. În ciuda exigenţelor sperăm într-un număr crescut de melomani la următoarele concerte de această factură.

Ştefania Porumb, anul II

Exigenţele muzicii enesciene. Proporţii şi disproporţii

În cel de-al treilea moment (5 octombrie, 2009) al pleiadei de manifestări artistice aflate sub egida ,,Festivalului muzicii româneşti”, am audiat lucrări ale marelui compozitor George Enescu.

Recitalul susţinut în Studioul de cameră al Universităţii de Arte de către studenţi şi profesori ai Facultăţii de interpretare a debutat cu cele 7 cântece pe versuri de Clement Marot, op. 15 (Estrene ầ Anne, Languir me fais, Aux demoiseilles paresseuses d’ escrire a leurs amis, Estrene de la Rose, Présent de couleur blanche, Changheons Propos, Du conflit en douleur). Coloritul timbral, melodicitatea şi armoniile liedurilor, parfumul discret al Evului Mediu francez, contribuie la unicitatea opusului, dar şi la apartenenţa sa la stilul neoclasic. Alături de o anume coloristică vocală, lirica lui Clement Marot cere maturitate de înţelegere, lipsă de prejudecată, rafinament şi simţ culturial: acestei poezii, la fel ca şi muzicii lui Enescu, le trebuie timp pentru a-şi dezvălui frumuseţea. Deşi substratul melodic al cântecelor sugerează o paletă coloristică diversificată, interpretarea mezzo-sopranei Mihaela Blându studentă master), acompaniată la pian de Ioana Mihai-Loghin (asist. univ.) s-a situat pe o ţesătură mai sobră, afirmându-se prin acurateţe muzicală, prin sensibilitate discretă.

Următoarea lucrare audiată a fost ,,Sonata Op. 25, No. 3 în la minor, „în caracter popular românesc” (1926), cu cele trei părţi: Moderato malincolico, Andante sostenuto e misterioso, Allegro con brio, ma non troppo mosso, în interpretarea violonistei Raluca Patraş (asist. univ.), acompaniată la pian de Ani Berindan (conf. univ). Lucrarea este unică în creaţia românească, prin sublimarea expresiei melosului folcloric, învăluită de un farmec cu specific naţional. Enescu desăvârşeşte în tiparele sonatei clasice întrepătrunderea cântecelor doinite cu cele de joc, într-un stil lăutăresc veritabil. Din păcate, caracterul popular nu a fost realizat in plenitudinea cerinţelor partiturii. Dialogul dintre pian şi vioară a avut momente de imprecizie intonaţională, ritmică şi dinamică, desincronizarea între cele două instrumente fiind de multe ori sesizabilă. Experienţele anterioare în audierea acestui opus ne atenţionează că lucrările enesciene trebuie abordate numai într-o stare de siguranţă deplină.

A urmat ,,Konzertstück pentru violă şi pian”, în interpretarea violistului Adrian Stanciu (student), acompaniat de pianistul Ciprian Ciotloş (asist univ.) Mergând pe acelaşi traseu al construcţiei şi echilibrului clasic, Enescu realizează aici dezvoltări ritmice şi melodice, care conduc către sonorităţi viu colorate. Execuţia celor doi interpreţi, temeinic pregătită din punct de vedere tehnic, a fost însufleţită de un elan sincer, fără emfază, ceea ce a determinat publicul să aplaude entuziast.

Tatiana Laura Pocinoc (decan al Facultăţii de Interpretare ieşene), a încheiat traseul parcurs în muzica enesciană cu Sonata în fa diez minor, op. 24, nr.1 (Allegro molto moderato e grave, Presto vivace, Andante molto espressivo). Această lucrare, alături de celelalte de o indubitabilă valoare, oglindesc evoluţia pe traiectoria inventivităţii şi originalităţii componistice a marelui compozitor George Enescu. Deşi execuţia realizată de Tatiana Pocinoc s-a evidenţiat din punct de vedere tehnic, nu am simţit aportul afectiv la sensul muzicii, acea dăruire integrală în momentul actului interpretativ.

Astfel s-a încheiat o altă seară dedicată muzicii româneşti, în care am avut parte de un program exclusiv enescian. Relevante sunt cuvintele maestrului, care spunea: „Ceea ce e important în artă, e să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze!”

Simona Ţărnă, anul III

Dimensiuni ale creaţiei componistice

- concert inaugural -

Sub bagheta dirijorului Romeo Rîmbu, orchestra simfonică a Filarmonicii ,,Moldova” din Iaşi, a onorat răspunderea frumoasă ce i-a revenit şi de această dată, de a deschide ,,Festivalul muzicii româneşti”, ajuns la cea de-a XII-a ediţie. Aşa cum ne-am obişnuit, această manifestare organizată de Universitatea de Arte „George Enescu“, este dedicată revalorificării muzicii româneşti, precum şi aducerii în atenţie a celor mai tineri dintre compozitori. Gândurile la cea de-a 12-a ediţie a săptămânii anuale închinată creaţiei româneşti, se rezumă la enumerarea unui repertoriu edificator şi concludent, care din păcate este prea puţin adus în atenţia publicului ieşean.

Programul prezentat vineri, 3 octombrie a cuprins lucrări interpretate în primă audiţie, care au ilustrat în mod evident raportul dintre gândirea muzicală naţională, şi implicit cea universală. Alăturarea unor nume precum Sigismund Toduţă (Divertismentul pentru coarde, Simfonia nr. 5), şi Tudor Chiriac (Dacofonia nr. 1 pentru ţambal, taragot, nai, vioară, şi orchestră mare), confirmă standardele muzicii contemporane. Lucrările prezentate în concertul de debut, au adus în prim plan deosebiri vizibile ce ţin de latura lăuntrică a celor doi creatori, de aspectele esenţiale ale generaţiei căreia îi aparţin.

În prima parte, am audiat două piese de substanţă, contrastante, profunde ca expresie şi concepţie, semnate de clujeanul Sigismund Toduţă (1908-1991), al cărui centenar a fost marcat cu această ocazie. Remarcându-se printr-un stil elaborat de natură simfonică, în lucrarea ,,Divertismentul pentru orchestră de coarde”, compozitorul realizează o scriitură polifonică, aplicată pe un material tematic cu elemente din folclorul autentic. Surprinde prin vibraţia dată de ideile caracteristice de origine populară, care alternează cu cele melodico-ritmice de tipologie preclasică- dansantă.

Simfonia nr. 5, reprezintă rodul unei elaborări îndelungate, versiunea finală fiind redată în anul 1974. În gândirea simfonică a compozitorului Sigismund Toduţă, simfonia constituie o frumoasă sinteză între tradiţie şi inovaţie. Exprimarea succintă dar plină de conţinut a celor trei părţi interpretate neîntrerupt, asigură unitatea discursului. Subliniem pe această linie, culoarea sonoră particulară, dată de prezenţa partidei cordofonelor. Deşi au fost restrânşi din punct de vedere numeric, impresia creată a fost aceea a unei bogate orchestre, realizândându-se o participare destul de unitară. Remarcăm reliefarea timbrelor şi a momentelor solistice, bogăţia ritmicii cu influenţe folclorice, poezia doinită a părţii mediane, precum şi mecanismul neîntrerupt al frazei muzicale, subliniate şi puse în valoare de membrii orchestrei ieşene.

În partea a doua am audiat „Dacofonia I “a compozitorului, Tudor Chiriac (n. 1949 în Republica Moldova), lucrare ce a entuziasmat publicul, epatând prin ritmuri şi sonorităţi folclorice autentice. Chintesenţa ideatică a lucrării face apel la cântecul ancestral, iar distincţia gândirii componistice se reflectă în construcţia bazată pe o juxtapunere de momente. Imaginile muzicale redate în atmosfera sonoră ţin de ethosul, eposul şi de panteismul acestui pământ. În debutul lucrării, singurătatea naiului solo- cu discursul său de culoare luminoasă şi sobră, în non vibrato redă o imagine muzicală ce ne trimite cu gândul la începuturile primordiale. După afirmaţiile compozitorului, clarinetul, cu timbrul său de culoarea ,,revărsatului de zori”, aduce un plus de date semantice acestei idei, iar sunetele instrumentelor decorative - harpa, pianul, clopoţeii şi celesta- ,,scânteiază ca razele soarelui în picăturile de rouă ale dimineţii”. Ţambalul va prelua în mai multe rânduri leit- motivul lucrării, în momentul cadenţei etalându-şi disponibilităţile muzicale de excepţie. Soliştii care au dat viaţă muzicii prin instrumentele folosite sunt de asemenea de pe meleagurile moldave. Îi amintim pe Valeriu Caşcaval- ţambal, Simion Duja- taragot, şi Vasile Iovu- nai, toţi valoroşi interpreţi ai generaţiei în care activează, artişti care printr-o tehnică uimitoare, îmbină tradiţia folclorică autentică, cu repertoriul cult internaţional. Menţionăm şi contribuţia violonistului Gheorghe Mărgineanu, care în prezent ocupă funcţia de concert maestru al ansamblului orchestral ieşean. .

Bucurându-se chiar de la începutul serii de o deosebită popularitate, spre surprinderea celor care nu cred în impactul şi interesul pe care îl poate genera muzica contemporană, concertul de debut al festivalului s-a încheiat într-un iz folcloric autentic, redat de ritmurile, de calităţile timbrale ale instrumentelor populare româneşti.

A fost o seară aparte, ce s-a detaşat de convenţionalismul academic, datorită profilului diferit al repertoriului propus, simţindu-se plăcerea firească de a cânta!

Simona Ţărnă, anul III

Tinere sperante iesene

Giocoso - o nouă generaţie de succesori ai cvartetului Voces

Exactitate şi calitate. Trăire şi participare afectivă. Comunicare tacită impregnată de emoţie tinerească şi avânt. Acestea sunt cuvintele-cheie care pot reda atmosfera creată în Studioul de cameră al Universităţii din Iaşi de una dintre cele mai tinere formaţii camerale – cvartetul de coarde Giocoso – . Recitalul a avut loc sâmbătă, 22 noiembrie 2008, într-un cadru restrâns de spectatori, dar consistent din punct de vedere valoric. Cu un public format din profesori importanţi de la Conservatorul din Iaşi, bineînţeles că şi emoţiile au fost pe măsură. Dar efectul lor – constructiv. Fără a fi ajuns la experienţa şi la nivelul altor cvartete formate în şcoala ieşeană de muzică de cameră (fapt ce nu este însă exclus ca posibilitate), cei patru membri Giocoso îşi fundamentează existenţa şi evoluţia pe aceleaşi principii ca şi mentorii lor din cvartetul Voces: muncă asiduă, efort constant pentru autoperfecţionare tehnică şi expresivă, lărgirea permanentă a cadrului repertorial. Am mai avut ocazia să ascultăm această formaţie în anii trecuţi, şi trebuie să remarcăm evoluţia cvartetului de la o apariţie pe scenă la alta, manifestându-se din ce în ce mai unitar, mai rafinat şlefuit.

Programul a cuprins lucrări dificile din repertoriul cameral, din diferite zone istorice şi stilistice. În prima parte a recitalului, am audiat Cvartetul în sol minor op.74, nr.3 – „Călăreţul”de Joseph Haydn şi Cvartetul op.64 nr.2 „quasi una fantasia” de Henryk Mikolaj Gorecki. Prima lucrare a fost abordată într-o execuţie expresivă, într-un spirit clasicizant bine reliefat. Cea de-a doua lucrare, de o deosebită complexitate ritmică, tehnică, şi tocmai de aceea extrem de solicitantă, a avut parte de o interpretare strălucită, şi chiar echilibrată, întrucât cei patru membri, deşi extenuaţi după prima parte, au reuşit să îşi valorifice rezervele de energie rămase cu un maximum de eficienţă în cea de-a doua parte. Cvartetul în Fa major, op.96, de Antonin Dvorak, supranumit „Cvartetul American”, a beneficiat de o interpretare inspirată, diversificată ca stări şi cu unele momente de efuziune, exaltare emoţională, datorate probabil efervescenţei specifice vârstei interpreţilor.

Vibrând autentic, cei patru instrumentişti au reuşit să îşi capteze auditorii. Trăirea muzicii la unison este ceva ce nu se poate controla cerebral şi nici determina voliţional. Ea rezultă ca sumă a unor afinităţi din zonele subconştientului, afinităţi pe care munca în comun le adânceşte vizibil. Dintre toate formaţiile instrumentale camerale, cvartetul de coarde este poate cea mai pretenţioasă, intrucât interpreţii trebuie să găsească echilibrul între individualizare şi omogenizare în ansamblu. Membrii cvartetului Giocoso nu au acumulat suficientă experienţă care să întărească legătura dintre ei, dar important este că această legătură există şi se simte pe scenă. Progresul lor este evident, iar recitalul de sâmbătă reprezintă cu siguranţă o nouă treaptă urcată în drumul lor spre succes.

În esenţă, evoluţia pe scenă a cvartetului mi-a părut ca o manifestare a bucuriei de a cânta şi de a transmite, având ca trăsături proprii patosul juvenil, momentele de complicitate ludică între interpreţi, comunicarea lor uneori telepatică, alteori vizibilă. Însă toate acestea au avut rezultatul scontat: cvartetul Giocoso vine să reconfirme bogatul potenţial al şcolii interpretative ieşene în domeniul cameral. Nu rămâne decât să le ţinem pumnii în continuare şi să le dorim succes în carieră!

Mihaela Balan, anul III

Muzica in impas - intre identitate si contextualitate

În cadrul celei de-a XII-a ediţii a Festivalului de muzică românească, pe lângă concertele, recitalurile, spectacolele şi celelalte evenimente de acest gen, a avut loc şi Simpozionul de muzicologie destinat cadrelor didactice de la universităţile autohtone şi de peste Prut. Se continuă dezbaterea problematicii lansate la simpozionul de anul trecut: Identitate şi contextualitate stilistică în creaţia contemporană românească. Tema ridică probleme importante ce ţin de integrarea individualităţii şi originalităţii artistice în actualitatea muzicală din spaţiul cultural al ţării noastre. Nu sunt doar probleme de natură artistică, ci au conexiuni cu alte planuri existenţiale , cum ar fi moralitatea sau integrarea socială. Pentru că, aşa cum a afirmat Gheorghe Duţică, România se luptă la ora actuală cu o adevărată „babilonie culturală”, determinată de fenomene prezente astăzi pretutindeni: epigonismul, mimetismul, nihilismul, sectarismul artistic, confuzia între model şi clişeu, între individualizare şi standardizare, între scop şi mijloace.

Dar, înainte de ajunge la comunicarea muzicologului ieşean amintit, expusă la finalul simpozionului, trebuie menţionate celelalte opt comunicări care au reprezentat, fiecare, câte o cărămidă depusă pe fundamentul tematic menţionat mai sus, pentru construirea, pentru întărirea unui plan de acţiune al generaţiile următoare.

În deschiderea simpozionului, muzicologul Octavian Lazăr Cozma a prezentat o comunicare ce abundă în detalii istorice, date, fapte concrete, în concordanţă cu vocaţia sa de istoriograf muzical. Numit de curând Doctor honoris causa al Universităţii de Arte din Iaşi, Octavian Lazăr Cozma a adus un elogiu compozitorului moldovean George Enescu prin prezentarea amănunţită a eforturilor sale pentru organizarea primei ediţii a concursului de compoziţie ce-i poartă numele. Tonul general al lucrării este obiectiv, concluziile extrase bazându-se exclusiv pe informaţiile prezentate iniţial. Lipsită de subiectivitate, comunicarea istoriografului ar putea să pară aridă şi insipidă, însă pentru un muzicolog adevărat, aceasta trebuie abordată din perspectiva conştientizării eforturilor necesare pentru o documentare atât de amplă şi a valorii informaţiilor prezentate. În plus, acest gen de comunicări sunt foarte dificil de combătut, întrucât datele concrete, atestate în documente, nu pot fi contrazise.

Următorul participant a fost Mihai Cosma, care a vorbit despre modul în care este văzută opera „Oedip” după 50 de ani. Expunerea a fost asemănătoare cu cea anterioară prin abundenţa detaliilor legate de atmosfera politică, socială şi culturală în care a avut loc punerea în scenă a operei enesciene de-a lungul secolului XX. Deşi a avut o formă orală liberă, comunicarea lui Mihai Cosma mi s-a părut mult prea încărcată cu date, unele informaţii fiind chiar redundante. Concluzia sa nu aduce nimic nou, întrucât este un adevăr general valabil: „Evenimentele trebuie judecate în contextul lor istoric”. În ciuda acestor neajunsuri, comunicarea a reprezentat o evocare realistă a evenimentelor petrecute cu câteva decenii în urmă, oferind tinerilor muzicieni prezenţi la simpozion posibilitatea de a-şi imagina cu ochii minţii contextul istoric al problemelor discutate.

Dan Voiculescu, tot din Bucureşti, a realizat o sinteză a conceptului de cluster, particularizându-l în creaţia lui Sigismund Toduţă. Comunicarea nu a revelat aspecte total necunoscute publicului prezent, dar s-a remarcat prin sistematizarea şi organizarea informaţiilor prezentate, prin exemplificările realizate de muzicologul însuşi la pian, prin limbajul specializat, cu terminologie specifică, fiind totuşi accesibil datorită explicării clare şi precise a termenilor ce ar fi putut da naştere la confuzii. Ne-ar fi plăcut dacă am fi auzit şi redările sonore ale partiturilor scanate, afişate şi analizate pe panou.

Lucrarea Laurei Manolache din Bucureşti, intitulată Nonconformismul unor „conformişti”. Reflecţii asupra simfoniilor lui Jora, Cuclin, Andricu şi Negrea, s-a dovedit a fi un amplu studiu muzicologic, abundent în citate, analize şi observaţii personale. Optând pentru varianta citirii lucrării sale, Laura Manolache nu a reuşit să fie convingătoare din simplul motiv că a trebuit să o credem pe cuvânt în legătură cu sesizările făcute în analize. Nici o partitură, nici o audiţie! În plus, ar fi fost binevenită comunicarea comparativă, cu paralele între creaţiile celor patru compozitori, pentru o mai bună sistematizare a informaţiilor adunate.

Momentul de culminaţie a fost atins de Pavel Puşcaş, de la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, a cărui prezentare ne-a lăsat o puternică amprentă asupra minţii, psihicului şi sufletului nostru... Intitulată Metafora blagiană în opera lui Sigismund Toduţă, lucrarea sa reprezintă o intersecţie între mai multe domenii (muzică, literatură, filosofie, estetică, stilistică), având în centru un punct originar şi o finalitate totodată: metafora ca mijloc şi scop pentru revelarea unor răspunsuri cerute la întrebări retorice. Pasiunea vie cu care a fost prezentată tema mi-a creat impresia unui gânditor înzestrat cu o dimensiune în plus faţă de oamenii obişnuiţi, a unuei fiinţe aflate permanent într-o încercare de transcendere a acestei lumi... Din punctul meu de vedere, a reuşit, din punctul său de vedere, mai are cale lungă de parcurs...

Victoria Melnic din Chişinău a vorbit despre un Omagiu mitropolitului Dosoftei adus de compozitorul Ghenadie Ciobanu („Cântare uitată” sau „Închinare lui Dosoftei”). Din nou, abundenţa analizelor şi explicaţiilor oferite nu a putut compensa lipsa unei înregistrări a lucrării respective. Partiturile scanate nu sunt suficiente pentru înţelegerea unei compoziţii muzicale!

Gabriela Ocneanu, de la Conseratorul din Iaşi, a prezentat Aspecte ale expresionismului în creaţia de operă, lucrare interesantă, cu opinii subiective şi bine argumentate despre evoluţia şi receptarea curentului iniţiat de Arnold Schonberg până în zilele noastre. Deşi lipsit de exemple muzicale, lucrarea nu a avut nevoie de acestea, observaţiile realizate fiind suficiente şi bine închegate în cadrul comunicării de tip expozitiv, şi nu analitic detaliat.

În încheierea simpozionului, Gheorghe Duţică şi-a prezentat o lucrare de tip eseu, revelatoare pentru tematica generală: Cronica unei audiţii neanunţate. Muzică pentru 497 de scaune şi 3 spectatori. Inedită, originală, realistă, ironică, cu un ton general pesimist, comunicarea are ca scop alertarea muzicienilor contemporani în legătură cu aşa- zisa artă care a invadat cultura românească în ultimele decenii. Identitatea se pierde printre standarde false, iar contextualitatea nu are o culoare prea roz... Ce soluţii ar trebui să găsim pentru a putea opri „dizolvarea fiinţei în cotidian”?

Mihaela Balan, anul III

Aparitii editoriale recente

George Enescu în viaţa muzicală a Iaşului

Mihail Cozmei, Iaşi 2008

Într-o epocă dominată de fenomenele de consum şî câştig, de dorinţa unanimă de a avea succes şi putere de control asupra altora, muzicologia românească se află la interferenţa unor direcţii variabile, in funcţie de scopurile individuale ale fiecărui specialist în domeniu. În general, există pericolul de a cădea în una din cele două extreme: subiectivismul exacerbat şi neadecvat la tema tratata sau dimpotrivă, obiectivismul fad, materializat într-un limbaj abstractizat în mod excesiv, accesibil doar unei categorii restrânse de cititori.

Iată însă că una din cele mai recente apariţii editoriale aduce aceste două laturi diametral opuse în echilibru. Cartea semnată de Mihail Cozmei, George Enescu în viaţa muzicală a Iaşului, se remarcă de la prima răsfoire prin accesibilitatea sa, prin titlul simplu, concis, la obiect, care atrage atenţia asupra unui aspect interesant al vieţii muzicale ieşene. În ciuda acestei simplităţi aparente, nu poate fi negată originalitatea scrierii, subiectul ales fiind tratat cu o pasiune evidentă de către autor, care şi-a dedicat o mare parte din activitatea muzicologică cercetării şi sistematizării contribuţiilor aduse în ultimul secol de către diverşi muzicieni români la dezvoltarea învăţământului artistic din Iaşi.

Continuând tradiţia seculară a muzicologilor ieşeni (T. T. Burada, Titus Cerne, George Pascu), Mihail Cozmei a aprofundat fondul de documente locale, dând la iveală câteva monografii, studii de remarcabilă şi pertinentă analiză, mai ales a învăţământului artistic. De asemenea a pus în lumină noi aspecte bio- bibliografice ale unor muzicieni moldoveni (Burada, Asachi, Ciolan, Cerne, Jora, Celibidache), subliniind mai ales contribuţia lui George Enescu. Investigaţiile documentare ale lui Mihail Cozmei se impun prin inedit (porneşte totdeauna numai de la izvoarele primare, sigure), dar mai ales prin exploatarea, adeseori surprinzătoare, a semnificaţiilor secundare a surselor de arhivă. Cele trei schiţe monografice a instituţiilor şi formaţiilor muzicale (Conservator, Filarmonică, Cvartetul VOCES) confirmă tradiţia de înalt profesionalism a unui centru de cultură muzicală românească, admirabil pusă în lumină şi printr-o serie de cronici şi articole privitoare la viaţa muzicală contemporană, publicate de-a lungul timpului în ziare importante precum: CONTEMPORANUL, IAŞUL LITERAR, MUZICA, ACTUALITATEA MUZICALĂ (Bucureşti), ATENEU (Bacău), CRONICA (Iaşi), FLACĂRA IAŞULUI, CONVORBIRI LITERARE (Iaşi), DACIA LITERARĂ – serie nouă (Iaşi). A susţinut conferinţe, concerte – lecţii, prezentări la concerte educative, comentarii muzicologice la audiţii muzicale, referate, emisiuni radiofonice şi de televiziune. A făcut parte din jurii naţionale la concursuri de interpretare. Aşadar, muzicologul, istoricul şi profesorul Mihail Cozmei a avut până în prezent o activitate bogată, cu un efort susţinut în mod constant, urmărindu-şi scopul cu perseverenţă şi răbdare.

Dintr-o experienţă acumulată în timp, materializată prin numeroasele sale scrieri şi studii istoriografice amănunţite, a luat naştere această lucrare de sinteză, realizată într-un stil evocator, narativ, dar nelipsit de informaţii valoroase. Putem spune că autorul şi-a îmbrăcat trunchiul de date şi detalii biografice într-o exprimare simplă, dar consistentă, în care se împletesc parfumul vechi al discursului din prima jumătate a secolului XX cu modalitatea actuală de expunere, precisă şi incitantă totodată. Din acest motiv, putem afirma că Mihail Cozmei este genul de muzicolog uşor adaptabil la cerinţele permanent variabile ale exprimării în mass-media zilelor noastre.

Cartea lui Mihail Cozmei este structurată în opt capitole scurte, în care se întrepătrund două direcţii: evoluţia muzicianului George Enescu către imaginea artistului de geniu şi închegarea vieţii muzicale româneşti de la începutul secolului XX. Scopul acestui tip de expunere este de a evidenţia eforturile depuse de marele compozitor român pentru a pune bazele unei orchestre simfonice (acel „ínstrument atât de puternic”,pg 20) stabile în Iaşi, pentru organizarea stagiunii de concerte simfonice 1917-1918, încurajarea activităţii de muzică de cameră de către cât mai mulţi instrumentişti, înfiinţarea Societăţii Simfonice „George Enescu”, mai târziu, a Filarmonicii de stat „Moldova”. După cum afirmă autorul, toate acestea „nu au avut doar scop umanitar (majoritatea încasărilor din concerte şi recitaluri au fost oferite acţiunilor de binefacere) nu au fost doar gesturi de fraternitate şi de sporire – cu ajutorul muzicii – a curajului şi a speranţei, ci au deschis şi căile unor schimbări în viaţa unor artişti şi au contribuit la modernizarea vieţii noastre culturale.”(pg. 24). De asemenea, societatea pe care a organizat-o şi căreia i-a dat numele său era menită „să asigure existenţa continuă a unei orchestre simfonice şi să ducă mai departe experienţa strălucitei stagiuni istorice”. (pg. 44)

Titlurile celor 8 capitole sunt sugestive, au o uşoară nuanţă poetică şi surprind cele mai semnificative ipostaze ale compozitorului de-a lungul carierei sale: „Enescu, artist şi om”, „Iaşul muzical la începutul secolului XX”, „Un loc al definirii umane şi al creaţiei”, „O legendă?”, „Enescu şi Caudella”, „De la Societatea simfonică «George Enescu» la Filarmonica «Moldova»”, „Personalitatea lui George Enescu – o permanenţă”, „Pe urmele profesorului”.

În prezentarea detaliilor ce ţin de viaţa şi activitatea lui George Enescu, autorul abordează un ton evocator, cu iz arhaic, plin de farmec. Un alt detaliu referitor la maniera de expunere este folosirea persoanei I singular, ceea ce conferă lucrării un caracter personal, cu inserţii subiective. Iată o frumoasă încurajare adresată în mod indirect viitorilor muzicieni ieşeni: „Sunt convins că şi mai tinerii compozitori ieşeni, formaţi în Universitatea de Arte „George Enescu” la clasa condusă de Viorel Munteanu şi aflaţi la începutul afirmării, simt uneori nevoia să se adreseze creaţiei genialului artist, nu pentru a afla soluţii stilistice sau idei generatoare, ci o clarificare a propriilor noţiuni.”

Fiind o lucrare cu caracter biografic, cartea abundă în citate aparţinând compozitorului însuşi, apropiaţilor săi ori altor personalităţi care au intrat în contact cu el, fapt ce întăreşte autenticitatea materialului adunat şi atent studiat pentru scrierea acestei cărţi.

Bibliografia nu este precizată la final, aşa cum se procedează în mod normal, dar o putem regăsi pe parcursul lecturii, în cadrul notelor de subsol, care sunt numeroase şi minuţios notate. Pe lângă toate aceste aspecte remarcate, se cuvine semnalat un mic defect al volumului: inserarea unor citate în limbi străine, fără ca acestea să fie traduse. Deşi este vorba de limbi romanice, care au aceleaşi rădăcini cu limba română, trebuie să se aibă în vedere că nu orice cititor cunoaşte aceste limbi, şi pentru unii ar fi utilă traducerea citatelor respective.

Desigur, este un neajuns minor care nu are capacitatea de a estompa valoarea publicaţiei, la care este de apreciat caracterul elegant al punerii în pagină, precum si designul atractiv al fotografiilor inserate ca anexă.

La o privire de ansamblu asupra volumului, putem conchide că Mihail Cozmei a realizat o reuşită lucrare de sinteză informativă, care captivează publicul prin fuziunea manierelor de expunere (clasic şi modern, accesibil şi totodată dens în detalii, poetic dar şi precis, obiectiv în prezentarea informaţiilor, dar şi subiectiv în exprimarea propriilor opinii). Scrisă cu scopul de a aduce un omagiu violonistului, dirijorului, compozitorului, pianistului şi profesorului George Enescu, cartea lui Mihail Cozmei reprezintă şi un dar făcut Omului care a întruchipat toate celelalte multiple ipostaze. Sau, de ce să nu aducem şi aici citatul ales de autor pentru încheierea volumului său: Enescu – „exemplul generos si minunat a ceea ce un artist trebuie să aspire a fi în viaţă.” (Guido Gosti)

Mihaela Balan, anul III

Concert pentru un public absent

Joi 8 octombrie 2008, o frumoasă seară de toamnă. Orele 19.00, un moment prielnic pentru majoritatea melomanilor din Iaşi pentru a-şi face apariţia la filarmonica din Iaşi. Cine cântă? Ansamblul de percuţie al Academiei de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj condus de prof. univ. dr. Grigore Pop, o apariţie inedită pe scena ieşeană. Toate acestea anunţau o seară deosebită, un concert de excepţie şi un succes garantat. Şi totuşi aşteptările nu au avut rezultatul scontat... În sală, abia dacă au fost 20 de locuri ocupate. De ce? Să ne întoarcem la afiş. Uitasem de program... Muzică românească, probabil secolul XX, căci numele compozitorilor nu este prea familiar ieşenilor de rând. De ce a fost sala aproape goală? Unde îşi are originea această reacţie refractară la muzica românească din ultimul secol? Nu sunt întrebări retorice, însă răspunsurile lor sunt ambigue. Cert este că ieşenii evită acest gen de concerte, deşi este muzică autohtonă, dezvoltată după tradiţia lăsată de compozitorii români clasici.

Joi seară am audiat cinci lucrări pentru percuţie, compuse de Vasile Herman, Adrian Pop, Cornel Ţăranu, Cristian Misievici, Iannis Xenakis. Toate au fost inedite, interesante, toate au purtat amprenta originalităţii compozitorilor. Fiecare a avut un discurs muzical atent construit, minuţios gândit, dar cine să aprecieze aceste calităţi? O mână de auditori, şi aceia specializaţi în domeniu, care nu au putut suplini cu aplauzele lor insistente lipsa spectatorilor.

Printre numeroasele aspecte ale celor cinci lucrări, am putut remarca discursul melodic foarte diversificat, cu elemente de polifonie imitativă, oricât de ciudat ar părea pentru instrumentele de percuţie! Am observat de asemenea preluări ale motivelor de la marimbă la xilofon, apoi la clopote şi toacă, ritmul prezent în ipostaze foarte diferite (binar, ternar, eterogen, cu formule simple sau complicate, monoton sau dinamizat, liber sau măsurat, etc), combinaţii timbrale inedite (clarinet cu marimbă, marimbă cu orgă sau tobe, tambur), sonorităţi bogate, ample, cu diverse surprize dinamice sau agogice. Şi desigur, motorul care a pus în mişcare toate acestea a fost pasiunea evidentă a instrumentiştilor pentru ceea ce fac, pasiune care alimentează permanent studiul intens, munca asiduă!

Problema lipsei de atitudine a publicului român este mult prea complexă pentru a fi dezbătută în această simplă cronică, concertul descris fiind doar unul din numeroasele la care asistă câţiva spectatori şi în rest...scaune goale! Compozitorul şi muzicologul Pascal Bentoiu este de asemenea nedumerit de faptul că muzica românească bună are parte de „dispreţul unui public care nu poarta nici o vină pentru dureroasa lipsă de informaţii în care se zbate”. Termenul de dispreţ este, după părerea mea, un cuvânt ce nu exprimă prea dur realitatea, pentru că dispreţul presupune măcar cunoaşterea obiectului faţă de care se naşte acest sentiment, având implicit semnificaţia existenţei unei reacţii. Însă, în prezent, lucrurile stau mult mai grav de atât: românilor nu le pasă! Muzica românească merge într-o direcţie necunoscută. Şi ce dacă - par ei a spune?!. Trăim într-o lume confuză, dominată de haos şi false valori, de care toţi se lamentează, dar nu acţionează. Un punct de plecare în această problemă ar putea fi cuvintele lui P. Bentoiu: „Nu înţeleg de ce muzica românească (cea bună) ar trebui să plătească oalele sparte pentru politica infamă de confuzie a valorilor, de înecare a operelor substanţiale în gunoiul producţiilor oportuniste”.

Mihaela Balan, anul III

Între „Glossă” şi „Nightmosphere”

Inseraţi prin simpla şi concreta existenţă într-o lume conectată global şi acaparată de un consumerism cotidian ce domină cultura, conştientizăm fugitiv că ne rămân doar câteva secunde pentru scurgerea nisipului din clepsidră. Atunci ne întrebăm: oare arta a devenit o formă primitivă de comunicare în această lume accelerată? Oare doar elitele şi cei care o renasc cu pasiune o mai pot percepe? Suntem ferm convinşi că avem puterea şi datoria de a participa la eforturile comunităţii artistice, de a revitaliza acest „metabolism” evolutiv şi de a-i regenera rolul. Drept dovadă ce-a de-a XII-a ediţie consecutivă a Festivalului Muzicii Româneşti, desfăşurat la Iaşi în perioada 3-10 octombrie.
Simultan cu varietatea evenimentelor culturale organizate în cadrul menţionat, cu certitudine, celor prezenţi la manifestări le-au rămas impregnate „figuri” marcante, ale căror contribuţie – mai mult sau mai puţin benefică progresului muzical românesc – au declanşat criticile celor avizaţi.
Din cadrul acestui periplu artistic, ca o rampă de lansare pentru tinerii muzicieni, face parte şi Concertul claselor de compoziţie ale universităţilor de muzică din ţară, care a avut loc sâmbătă 4 octombrie, în incinta Studioului de Cameră al Universităţii de Arte George Enescu.
Exceptând discrepanţa deliberată între şcolile de compoziţie ce şi-au trimis reprezentanţii la Iaşi (Cluj, respectiv Bucureşti) s-a putut sesiza o reală propensiune spre creaţia muzicală contemporană, concertul oferindu-ne noi viziuni asupra muzicii...„noi”.
Studentă în anul III la clasa prof.univ.dr. Viorel Munteanu, Ana Teodora Popa a debutat cu Glossă pentru violoncel şi pian, în interpretarea lui Alexandru Grăjdeanu –violoncel şi Ciprian Ciotloş –pian. Lucrarea, de factură tradiţionalistă, cu firave inserţii ale elementelor moderniste, a plăcut prin cantabilitatea firului melodic, a logicii structurale perceptibile, atribute ce i-au conferit transmisibilitate afectivă.
Sub îndrumarea aceluiaşi mentor, Ciprian Costin, student în anul III, a revenit în atenţia publicului prin Suita de miniaturi pentru pian, lucrare ce deţine şapte secţiuni în care vom sesiza influenţe ale folclorului bucovinean, aduse prin prisma citatului melodic şi a formulelor specifice. Cu un conţinut armonic, respectiv melodic bogat, promovând elemente de virtuozitate şi tehnică pianistică, incluzând interpretarea de excepţie fără de care creaţia sa nu ar fi avut efectul scontat, Suita de miniaturi ne-a reliefat talentul, afinităţile şi îndeosebi disponibilităţile sale creatoare. Privită din perspectiva unui factor stimulativ, apreciem că un mai bun echilibru, chiar autocontrol, ar putea favoriza un incontestabil viitor succes componistic.
Urmărind demersul evolutiv al şcolii de compoziţie ieşene şi acele inseraţii ale elementelor muzicale contemporane din ce în ce mai pronunţate, am urmărit acest factor novator şi în creaţia pentru cvartet de coarde intitulată Rugă (după Psalmul 50) aparţinând asist.univ.drd. Bogdan Chiroşcă. Lucrarea reliefează o notă de prospeţime, de înnoire pregnantă dar perceptibilă, cu structuri disonante şi pasaje de virtuozitate interpretativă în toate cele patru secţiuni, încadrându-se astfel în incursiunea tendinţelor stilistice proprii muzicii româneşti contemporane. De remarcat şi prestaţia de excepţie a ansamblului cameral, compus din studenţii Andrei Stanciu (vioara I), Teodora Stoica (vioara II), Corina Gavril (violă) şi Sorin Munteanu (violoncel), la clasa conf.univ.dr. Constantin Stanciu, ansamblu definibil prin omogenitate, precizie şi expresivitate.
Linia proeminentă a evenimentului a fost marcată de tranziţia spre clasa de compoziţie a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, reprezentată în acest an de Cristina Uruc – studentă în anul III la clasa prof.univ.dr. Livia Teodorescu – şi Lucian Zbarcea – masterand la clasa prof.univ.dr. Doina Rotaru.
Primele două creaţii, Farfalle I pentru vioară şi clarinet, respectiv, Sonata pentru pian aflate sub semnătura Cristinei Uruc, pot constitui un imbold pentru tânăra generaţie de compozitori. De remarcat bipolaritatea specifică celor două creaţii prezente, precum îmbinarea unor elemente de scriitură moderne cu trăsături pline de rafinament. Cea dintâi lucrare, Farffale, în interpretarea Cristinei Voicu (vioară) şi a lui Radu Stan (clarinet) s-a detaşat printr-un lirism proeminent ce alternează în opoziţie cu periplul diatonic-cromatic. În ceea ce priveşte sonata pentru pian Flamenco, interpretată de Mihai Murariu, se cuvine a sublinia cursivitatea execuţiei, echilibrată din punct de vedere tehnic şi expresiv, pianistul reuşind să redea cu precizie pasajele de virtuozitate şi suprapunerile de planuri.
Pe parcursul evoluţiei s-a sesizat predilecţia tinerilor bucureşteni pentru influenţa culturilor muzicale orientale, fapt resimţit în creaţiile lui Lucian Zbarcea: Flux pentru flaut şi pian – interpretare: Ana Chifu (flaut) şi Mihai Murariu (pian) – respectiv Nightmosphere pentru oboi şi percuţie – Rareş Pahonţu -percuţie; Ana Radu –oboi. Lucrarea s-a dorit o comprimare a ideii de flux şi reflux, flautul situându-se în complementaritatea pianului, astfel încât structura ritmico-melodică să fie constituită de cele două instrumente. Intenţiile componistice de a face resimţite influenţele aparţinând muzicii tradiţionale din Bali au fost sesizabile în structura modală utilizată.
Nu pe aceeaşi direcţie ne-am putea situa opiniile cu privire la cea de-a doua lucrare, pentru oboi şi percuţie. Recurgerea la anumite efecte sonore menite a recrea (după mărturisirea compozitorului) „atmosfera unei nopţi în diversitatea trăirilor ei posibile” şi de a evidenţia acel fior al nopţii, conturat şi prezent ca un motiv tematic pe parcursul lucrării, a reuşit să capteze atenţia publicului.
Tendinţa spre eliberarea de dominaţia şi structurile clasice anterioare epocii moderne, considerate „învechite”, au persistat în desfăşurarea programului. Astfel, şcoala de compoziţie clujeană, reprezentată de Ioan Boariu – student în anul III la clasa prof.univ.dr. Hans Peter Türk, respectiv, Tiberiu Herdlicska – masterand în anul II la clasa acad.prof.univ.dr. Cornel Ţăranu, ne-a oferit o demonstraţie a probităţii muzicale.
Cvartetul de coarde şi percuţie aparţinând tânărului Ioan Boariu şi interpretat de Ramona Coşovan (vioara I), Gabriel Bebeşelea (vioara II), Laposi Csilla-Orsolya (violă), Samuel Lupean (violoncel) ne-a surprins prin transmiterea unui amalgam de trăiri cotidiene, printr-un limbaj muzical variat, de la neo-modalism la aleatorism, inclusiv de implicarea în componenţa sa a unui substrat programatic. Probabil, acest fapt îi conferă, într-o oarecare măsură, credibilitate şi finalitate estetică lucrării.
Tiberiu Herdlicska, ultimul tânăr compozitor participant la acest eveniment ne-a evidenţiat o formă de îmbinare a polifoniei cu elemente de jazz, surprinse în cadrul Sonatinei pentru pian, în interpretarea de excepţie a Dianei Dava-Barb. Lucrarea deţine o abordare diferită, cu trei secţiuni contrastante, ultima parte readucând şi impunând limbajul polifonic într-o fugă la patru voci în care episoadele din secţiunea mediană a formei sunt extinse.
În încheierea acestor scurte consemnări, parafrazarea unui gând de-al muzicologului Pascal Bentoiu ar sintetiza probabil tot ceea ce s-a „consumat” în perioada 3-10 octombrie: Creaţia muzicală românească este, hai s-o spunem cu curaj, „uriaşă” cantitativ şi „admirabilă” calitativ. Este mai mult ca sigur că o săptămână, oricât de plină, nu va oferi decât o mică parte a comorilor existente. Dar, adunând repertoriul celor XII ediţii, bagajul devine impresionant, extrem de divers.
Sunt multiple serii de reguli, de concepţii muzicale ce aparţin culturii, deci ale societăţii în care trăim. Să luăm spre exemplu modulaţiile sau aplicarea tonalităţii, elemente ce au suferit o serie întreagă de reguli evolutive, de transformări, care într-un timp precedent n-ar fi fost admise.
Dacă s-ar cânta astăzi cu libertăţile de exprimare muzicală ale lui Debussy, Stravinski, Strauss în faţa unui auditoriu contemporan cu Beethoven, ar fi complet surprins şi probabil că acele lucrări n-ar fi ascultate, ele fiind considerate nişte erezii muzicale, supărătoare urechii.
În fond, timpul şi epoca crează anumite preferinţe şi procedee muzicale ce ţin de „opera” atmosferei artistice muzicale ale acestui spaţiu temporal.

Mihaela Tarabas