luni, 30 noiembrie 2009

Festivalul muzicii româneşti - Cappella Transylvanica


În cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului Muzicii Româneşti s-a desfăşurat la Iaşi, luni, 12 octombrie, în Sala Ion Baciu a Filarmonicii, concertul coral susţinut de Cappella Transylvanica sub bagheta dirijorală a lui Cornel Groza. Prin tradiţie, formaţia camerală din Cluj a obişnuit publicul cu manifestări artistice de calitate, şi nici de această dată nu a făcut excepţie. Desfăşurat într-o ambianţă intimă din cauza numărului redus de spectatori, concertul a impresionat prin varietatea programului ce a cuprins lucrări cu caracter religios (Tatăl nostru - Dan Voiculescu, Doamne, buzele mele - Gavriil Musicescu, Axion duminical - Ghoerghe Popescu-Brăneşti, Pogorât-a pogorât- Sigismund Toduţă, Fericirile - I. D.Chirescu) şi piese în care sonorităţile folclorice au dominat (Lino Leano - Nicolae Ursu, Jieneasca - Gheorghe Şoima, Să ne veselim oleacă - Constantin Arvinte, Mi sculai lunea tahinale - Şerban Marcu, Ce vii bade târzior, Vai de mine mor de cald - Augustin Bena, Lioara - Constantin Rîpă, Mioriţa - Paul Constantinescu, Trei colinde profane - Vasile Spătărelu).

De remarcat este că omogenizarea membrilor corului în interpretarea pieselor religioase a accentuat atmosfera meditativă, spre deosebire de miniaturile folclorice, care au dinamizat publicul, prin importanţa acordată tempo-urilor antrenante, ritmurilor de joc, melodiilor accesibile (Să ne veselim oleacă) sau efectelor vocale speciale (Pan - Tudor Jarda). Să apreciem totodată că tehnica formaţiei nu se rezumă doar la acurateţea intonaţională, dicţie sau la emisia sonoră. Mai mult decât atât, comunicarea perfectă dintre dirijor şi ansamblu s-a materializat printr-o interpretare elevată, în contextul stilistic al fiecărui compozitor.

Punctul culminant al concertului l-a constituit, după opinia mea, interpretarea Poemului coral Mioriţa de Paul Constantinescu, unde susţinerea vocală ireproşabilă într-un tempo lent, îmbinarea nuanţelor lirice cu cele dramatice ale sonorităţii, au creat o atmosferă emoţionantă.

Tehnica pusă în slujba interpretării a permis valorificarea repertoriului românesc coral, îmbinarea armonioasă a sacrului cu profanul şi în acelaşi timp a demonstrat nivelul artistic ridicat al formaţiei. Concertul susţinut luni, 12 octombrie, aminteşte de ediţia trecută a festivalului, când formaţia corală a filarmonicii clujene, sub conducerea aceluiaşi muzician, a oferit pubicului nostru o altă manifestare la fel de valoroasă. Înfiinţat în anul 1972 şi preluat de Cornel Groza în 1986, ansamblul reflectă viziunea unitară asupra artei corale din Cluj-Napoca. Sperăm să fie un imbold pentru corurile ieşene pe care le-am dori mai des pe scena filarmonicii. Din păcate, în „ecuaţia” serii publicul a ales să fie necunoscuta !



Roxana Maierean, Anul II

marți, 24 noiembrie 2009

Festivalul muzicii româneşti - Culori sonore inedite


Joi 15 octombrie, în Sala Studio a Universităţii de Arte George Enescu, s-a desfăşurat recitalul susţinut de soprana Bianca Manoleanu şi pianistul Remus Manoleanu. Programul a cuprins mai multe cicluri de lieduri şi cîntece contemporane semnate de Pascal Bentoiu, Valentin Timaru, Carmen Petra-Basacopol, Dan Dediu, Viorel Munteanu şi Adrian Pop. În aceeaşi ambianţă artistică s-au lansat cărţile Muzica sub semnul ludic şi Paradigme ludice în muzica românească, două apariţii editoriale recente semnate de Remus Manoleanu şi prezentate în deschiderea recitalului de compozitorii Andrian Pop şi Dan Dediu. Prezenţa în sală a unui număr mic de auditori, format din studenţi şi cadre didactice ale universităţii, a conferit concertului un aer de întâlnire familiară.

Primul ciclu de lieduri Incandescenţe de Pascal Bentoiu pe versuri de Alexandru Miran intitulate Cunoaşterea, Piatră peste piatră, M-am desprins, De ce, ne-au introdus în sfera muzicii postromantice, caracterizată prin crescendo-uri şi decrescendo-uri ale intensităţii sonore, prin contraste tematice, prin linii melodice ample în corespondenţă cu versurile încărcate simbolic. Din punct de vedere interpretativ sensurile poetice şi muzicale ale primei lucrări au prins viaţă, conturînd imagini sonore deosebit de sugestive.

Prin luminozitate şi prospeţime s-ar putea caracteriza Cântecele lui Valentin Timaru - Octombrie, Baladă şi Rugăciune - pe versuri de Ana Blandiana. Concepute simetric, păstrînd strânse legături cu tonalitatea prin cadenţele expresive care conferă ciclului o frumuseţe aparte, acestea au fost interpretate cu gingăşie şi naturaleţe.

Pline de contradicţii s-au dovedit a fi următoarele lieduri Corul insectelor, Corul furnicilor, Corul îngerilor din ciclul Faust II –de Dan Dediu pe versuri de Johann Wolfgang Goethe. Elementele de construcţie armonică, celular motivică sau melodică, alternanţa dintre continuitate şi discontinuitate intonaţională, alături de contrastele dinamice şi agogice au imprimat fiecărei miniaturi vocale o dificultate aparte. Tensiunea şi zbuciumul din primul lied, expresia ludică prezentă în piesa mediană, cursivitatea şi cantabilitatea din finalul ciclului, au fost evidenţiate prin desăvârşita capacitate de relaţionare muzicală existentă între cei doi interpreţi.

Presărat cu motive populare româneşti, ciclul de lieduri Iadul pe Pamânt de Carmen Petra Basacopol pe versuri de Ioan Bogdan Ştefănescu a constituit momentul de apogeu al recitalului. Aspectele care definesc cel mai bine interpretarea acestor lieduri sunt: acurateţe, claritate şi plasticitate, atît în plan vocal cît şi în cel pianistic.

Redarea piesei Cântec (Autoportret) de Viorel Munteanu pe versuri de Lucian Blaga a presupus atenţia sporită pentru construcţia treptată a fiecărei stări emoţionale, în acord cu melodica amplă, intens melismatică.

Liedurile Cum oare s-a înfiripat, Draga mea, Amurgul era roşu, Stăteam în vie, E demult..., semnate de Adrian Pop, pe versuri de Reiner Maria Rilke, au constituit o ultimă filă din paginile acestui recital. Expresivitatea diversă – ludică, meditativă sau evocatoare - , s-a concretizat într-o interpretare, unde orice detaliu de nuanţare, dinamică şi de frazare, a fost atent reprodus.

Prin maturitatea de care au dat dovadă în înţelegerea relaţiei dintre muzică şi text, Bianca şi Remus Manoleanu au confirmat încă o dată imensa valoare care o au în sfera interpretării liedului românesc.


Gabriel Gheorghiu,

anul I Muzicologie


joi, 19 noiembrie 2009

Festivalul muzicii româneşti - Concert cameral – Ad libitum


13 octombrie 2009. Iaşi, Filarmonica de Stat Moldova. Fiind animată de curiozitatea începătorului, m-am grăbit să–mi găsesc un loc în sală, deoarece aveam ocazia să ascult pentru prima dată trei cvartete din universul componistic autohton.

Dar, stupoare...sala goală! Să fie oare vremea posomorâtă de afară motivul absenţei publicului la un asemenea eveniment de anvergură, sau poate ignoranţa, ori criza economică, politică, spirituală...

Deşi evenimentul muzical s-a aflat la cea de-a XIII- a ediţie, iar oraşul a fost înţesat cu afişe care anunţau concertul, receptarea, la fel ca şi în anul precedent, a fost slabă. Muzica de valoare a românilor contemporani pare a nu mai fi „gustată“, iar nume importante din aria de specialitate au devenit refractare faţă de aceasta.

Încercând să fac abstracţie de aceste inconveniente, m-am aşezat pregătită să ascult: Dumitru Bughici (Cvartetul nr.5, op.20) Wilhem Georg Berger (Cvartetul nr.6) şi Radu Paladi (Cvartet) în interpretarea formaţiei camerale Ad Libitum.

Magistral tălmăcit, cvartetul lui Dumitru Bughici, a lăsat impresia dorinţei de recuperare a unor valori componistice universale de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX. Temele opus-ului au susţinut caracterul tradiţional al acestuia şi au evidenţiat simţul clar al dramaturgiei de factură clasico-romantică. Din punct de vedere interpretativ Ad Libitum a redat într-o manieră estompată rupturile de ritm, metru şi sonoritate, modalitate ultilizată şi în cvartetul lui Berger. De asemenea, membrii formaţiei s-au preocupat în cea de-a doua lucrare de accentuarea caracterului improvizatoric al muzicii, - aspect evident şi din titlurile mişcărilor (Balatta, Fantasia) -, momentele în rubato fiind redate sublim, în nuanţe abia perceptibile. La rândul său, Wilhem Berger s-a impus prin stilul specific, marcat de natura modală a limbajului, de preferinţa pentru dezvoltări muzicale în forme ample, pentru mişcări cu alură monumentală.În contrast s-a dezvăluit Cvartetul cu iz pitoresc, cu intonaţii şi ritmuri de joc al lui Radu Paladi, creator ce a pledat totdeauna pentru eficienţa comunicării, a exprimării ideilor muzicale. Prin interpretarea rafinată a formaţiei Ad libitum, prin capacitatea de dăruire totală în momentul actului interpretativ, totalitatea graiurilor muzicale a plăsmuit un univers fascinant, cu amprentă diferenţiată, pentru ca fiecare ascultător să tresară şi să devină atent atunci când aude aceste sonorităţi.


Mădălina Ciuntu, anul III Muzicologie

Festivalul Muzicii Româneşti - Recital vocal-instrumental


Recitalul de marţi, 13 octombrie, desfăşurat în Sala Studio a Universităţii de Arte, ne-a oferit o primă viziune asupra creaţiei camerale contemporane dintr-o serie de patru astfel de manifestări din cadrul Festivalului Muzicii Româneşti. Interpretarea a aparţinut profesorilor şi studenţilor masteranzi ai Facultăţii de Interpretare Muzicală sau unor colaboratori ai instituţiilor de profil. Programul încărcat şi variat stilistic a fost dominat, în majoritatea lucrărilor de o atmosferă generală tensionată. S-au remarcat în acest sens poemul Blaga, nebănuitele trepte de Viorel Munteanu, Elegiile Feliciei Donceanu şi Tatăl nostru de Vasile Spătărelu. Prin contrast, Improvizaţia dadaistă a lui Romeo Cozma şi piesele instrumentale au propus o ambianţă sonoră debordantă în spiritul muzicii de divertisment.

Lied-urile lui Roman Vlad pe versuri de Lucian Blaga ne-au dezvăluit o sonoritate complexă, cu trimitere la zona stilistică a romantismului târziu, într-o perfectă unitate cu textul simbolic. Au fost interpretate lied-urile Plouă, Gorunul, Amurg de toamnă, Fiorul şi Linişte de mezzo-soprana Laura Magdalena Scripcaru, solistă la Opera Română din Iaşi, acompaniată de pianista Vasilica Stoiciu Frunză. Dacă soprana s-a remarcat printr-o voce bună, penetrantă, prin uşurinţa de a cânta în registrul grav şi acut, pianista a avut o prestaţie deosebită ce a contribuit la realizarea muzicală a miniaturilor. Bocetul pentru pian (Şapte variaţiuni în formă de „Chaconne” asupra unui bocet românesc) de Roman Vlad, ne-a surprins prin originalitatea tratării acestui gen cu o semnificaţie aparte pentru ethos-ul muzicii noastre tradiţionale. Astfel, caracterul de „bocet” a derivat din maniera de tratare a discursului tensionat, cu asprimi armonice în rubato. În interpretarea lui Ciprian Ciotloş, dificultăţile tehnice ale partiturii nu au constituit un impediment, solistul impresionând prin naturaleţea şi profunzimea redării mesajului acestei lucrări.

Cantabile şi Presto de George Enescu, în versiunea propusă - Dorel Baicu (flaut) şi Lucia Diaconu (pian) -, nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, datorită nesincronizărilor ritmice evidente ale instrumentiştilor. În schimb, în compania clarinetistului Daniel Paicu şi a pianistei Aurelia Simion, ne-am bucurat de sonorităţile jazz-istice din lumea americană, ascultând două Preludii de Sabin Păutza.

Elegiile Feliciei Donceanu pe versuri de Mihail Crama, au conturat o atmosferă stranie, prin repetarea obsesivă a unor sintagme („nu vreau” sau „mi-e frig”) într-un discurs de tip recitativ recto-tono. Încercând să redea din punct de vedere interpretativ piesele compozitoarei concepute în spiritul muzicii arhetipale, tenorul Renato Ridiche, alături de pianista Ani Berindan, s-a folosit de un joc scenic expresiv. În contrast cu elegiile Feliciei Donceanu, Wild Geese de Leonard Dumitriu, a însemnat, prin inventivitate ritmică şi fantezie melodică, apropierea de spiritul musical-ului. Caracterul debordant al piesei s-a evidenţiat în redarea interpretei Cătălina Chelaru acompaniată la pian de Lăcrămioara Nae. Un alt tip de sonoritate modernă am descoperit ascultând Tatăl Nostru de Vasile Spătărelu pe versuri de Dumitru Spătaru. Concepută pentru voce şi vibrafon, audiţia acestei lucrări ne-a oferit o posibilă percepţie asupra spaţiului dintre pământ şi cer, linia melodică, izvorând parcă din dorinţa de eliberare de „cele pământeşti”. Cuplul interpretativ Oana Severin şi Florian Simion au transpus cu măiestrie această viziune creatoare oferindu-ne, de ce nu, posibilitatea să medităm asupra modului în care se poate traduce în muzică, o rugăciune.

Într-o componenţă camerală lărgită (Oana Severin -soprană şi grupul instrumental Dan Cirimpei- vibrafon, Camelia Dodan - flaut, Virgil Prisecariu - contrabas şi Oana Nica – pian) am ascultat două lucrări aparţinând profesorului şi compozitorului Romeo Cozma. Lied-ul Alcor ne-a dezvăluit înclinaţia creatorului spre lirism, prin versurile lui Mircea Florin Şandru. Mai mult decât atât, importanţa unor metafore din planul textului a fost subliniată cu ajutorul rupturilor de expresie sonoră. Cealaltă piesă, Improvizaţie dadaistă pe versuri de Tristan Tzara, a necesitat din partea interpreţilor un talent improvizatoric deosebit, aceştia reuşind să transpună cu succes ambianţa sonoră amestecată, specifică teatrului instrumental. În ultima lucrare, Poemul Blaga, Nebănuitele trepte de Viorel Munteanu, în versiunea interpretativă oferită de Oana Severin - soprană, Camelia Dodan - flaut, Daniel Paicu - clarinet, Adrian Moisuc - fagot, Alexandru Spătărelu - violoncel, Oana Nica - pian şi Anca Leahu - dirijor, am remarcat o bună comunicare între interpreţi şi grija deosebită în conducerea discursului muzical, a cărui dificultate a constat în redarea specificului de factură arhaică şi poetică.

În ciuda conţinutului mozaicat al programului, calitatea interpretării a contribuit la sondarea tezaurului muzical autohton, publicul bucurându-se de audierea unor lucrări inedite, în genuri şi abordări diferite.

Ştefania Porumb,

anul III Muzicologie




vineri, 13 noiembrie 2009

Festivalul Muzicii Româneşti 2009 : Muzică şi spiritualitate - Cappella Transylvanica


Anul acesta, Festivalul muzicii româneşti ajuns la ediţia a XIII-a, a coincis cu sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paracheva, Iaşul devenind, pentru scurt timp, capitala culturală şi spirituală a României.

Deşi festivalul a avut un caracter mai restrâns, efortul organizatorilor de a realiza un eveniment important s-a reflectat prin valoarea artiştilor invitaţi şi prin interpretările de excepţie ale acestora. Concertele, indiferent de natura lor, ar fi meritat interesul publicului ieşean. Repertoriul diversificat structural şi ca ethos a demonstrat potenţialul stilistic şi expresiv al creaţiei româneşti contemporane, care valorifică sursele inepuizabile de inspiraţie pe care le oferă tradiţia folclorică şi bizantină.

Concertul din seara de 12 octombrie, susţinut de corul Cappella Transylvanica în sala Filarmonicii, a fost unul de înaltă ţinută artistică. Cornel Groza, cu o tehnică dirijorală de excepţie, susţinută prin gesturi discrete, dar esenţiale şi un simţ fin al sonorităţii a reuşit să transmită publicului o parte din frumuseţea şi bogăţia creaţiei româneşti.

Atmosfera realizată mi-a amintit de ediţia precedentă a festivalului, unde formaţia corală, cu o prezenţă la fel de acaparantă, a reuşit să surprindă auditoriul prin interpretarea unui repertoriu asemănător, alcătuit din creaţii şi prelucrări corale din tradiţia liturgică ortodoxă şi populară.

Lino-Leano (Nicolae Ursu), Jieneasca (Gheorghe Şoima), Doamne, buzele mele (Gavriil Musicescu), Să ne veselim oleacă (Constantin Arvinte), Lioară (Constantin Râpă), Axion duminical (Gheorghe Popescu-Brăneşti) sau Fericirile (Ioan D. Chirescu) sunt doar o parte din lucrările care au fost interpretate pe scena Filarmonicii într-o manieră rafinată atât în plan tehnic cât şi interpretativ, confirmând încă odată calitatea artistică a formaţiei. Sonoritatea consistentă, omogenitatea vocală, simţul ritmic ireproşabil şi nu în ultimul rând o mare capacitate de comunicare au fost atu-urile care au condus la crearea unui concert de mare calibru.



Anca Gabriela Vatamanu

Anul III Muzicologie

Festivalul Muzicii Româneşti, Ediţia a XIII-a, octombrie 2009 - O seară furtunoasă...


Dacă ideea comuniunii dintre om şi natură este familiară culturii româneşti, de ce să nu revenim la ea? Ocazia nu s-a lăsat îndelung aşteptată. Pe 13 octombrie 2009, a doua zi a Festivalului Muzicii Româneşti, publicul fidel al Filarmonicii din Iaşi, în rezonanţă cu natura ploioasă, a preferat să nu-şi facă apariţia, în ciuda marelui nume de pe afiş: Ad libitum. Poate că titlurile serii nu au fost suficient de atractive, sau melomanii preferă lucrări ale compozitorilor străini... Au existat câţiva tineri muzicieni care ar fi dorit să intre, însă bugetul nu le-a permis, iar fără bilet nu se poate, nici măcar pentru studenţii conştiincioşi ai Universităţii de Arte! Astfel, în sala de concerte au fost prezenţi aproximativ 40 de auditori (incluzând fotografii!!).

Dincolo de situaţiile incomode, cvartetul a avut o prestaţie extraordinară. Dacă am avut ocazia să-i ascultăm pe cei patru artişti interpretând lucrări din epoci şi stiluri diferite, de data aceasta ne-am delectat cu trei cvartete din creaţia compozitorilor români: Dumitru Bughici, Wilhelm Georg Berger şi Radu Paladi. Fiecare dintre cele trei opusuri au beneficiat de o interpretare deosebită, în care tehnica a fost pusă, fără îndoială, în slujba expresivităţii.

Prima lucrare din programul serii, Cvartetul nr.5 de Dumitru Bughici s-a remarcat prin sonoritatea generală romantică, pe fondul unei structuri de tip neoclasic. Secţiunile scurte au fost cântate fără întrerupere, iar succesiunea mişcărilor a creat imaginea unei suite. Momentele solistice de o cantabilitate intensă au alternat cu secţiunile de ansamblu, realizate timbral omogen.

Cvartetul nr.6 de Wilhelm Georg Berger a adus aminte de genurile Evului Mediu (prima secţiune, Ballatta) şi ale Renaşterii târzii (mişcarea a doua, Fantasia) îmbogăţite de această dată cu numeroase mijloace de expresie moderne, accentele dramatice fiind realizate prin contrast dinamic (trecerea de la zone diafane la secţiuni zbuciumate) şi de scriitură (alternanţa dintre unison şi polifonie).

În Cvartetul de Radu Paladi, am descoperit o structură tradiţională concertantă: repede – lent – repede. Astfel, partea mediană Andante cantabile a fost încadrată de două mişcări dinamice cu ritmuri pregnante, cu accente de joc şi poliritmie. A fost impresionant modul în care cei patru instrumentişti s-au sincronizat ritmico-melodic. Împletirea melodiilor a clădit un discurs muzical unitar, în care scriitura armonică a alternat cu cea imitativă, fără a crea discrepanţe, ci, dimpotrivă, conferind muzicii varietate.

Diferitele momente poliritmice au fost executate cu măiestrie şi exactitate.

În urma audiţiei acestui concert reţinem comunicarea permanentă între instrumentişti, fapt care a favorizat realizarea unui discurs muzical închegat. Mai mult decât atât, seara a căpătat o nuanţă selectă prin sonorităţile moderne, varietatea tehnicilor instrumentale îmbogăţind paleta timbrelor.

Aşadar, în pofida prezenţei unui număr mic de auditori, formaţia camerală Ad libitum şi-a onorat numele cu muzică şi interpretare de calitate.


Ligia Boancă, anul II

Muzicologie

joi, 29 octombrie 2009

Închiderea Festivalului Muzicii Româneşti – Omagiu adus compozitorilor Roman Vlad şi Richard Oschanitzky

Ediţia a XIII-a a Festivalului Muzicii Româneşti, desfăşurată între 11-16 octombrie 2009, s-a încheiat prin concertul omagial dedicat compozitorilor Roman Vlad şi Richard Oschanitzky. Concertul face parte din proiectul Restitutio, iniţiat şi susţinut de compozitorul şi muzicologul ieşean Viorel Munteanu, actualul rector al Universităţii de Arte „George Enescu”. Scopul proiectului este editarea şi interpretarea în cadrul festivalului a lucrărilor de tinereţe din creaţia lui Roman Vlad, pentru restituirea întregii opere componistice, muzicologice a maestrului în spaţiul cultural de origine. Totodată, concertul a fost organizat ca un substitut al Festivalului „Richard Oschanitzky” cu care eram obişnuiţi să aibă loc în luna mai. În anul 2009, acest lucru nu a mai fost posibil din cauza crizei economice generalizate din ţara noastră, incluzând şi domeniul artistic. Cu toate acestea, instituţiile muzicale din Iaşi au reuşit să compenseze lipsurile menţionate, derularea celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului Muzicii Româneşti menţinându-şi statutul obţinut în anii anteriori prin nivelul înalt al manifestărilor culturale, prin valoarea artiştilor invitaţi şi implicarea entuziastă a echipei de organizatori.

În calitate de dirijor al acestui concert, am fost încântată să-l revăd pe scena Filarmonicii din Iaşi pe Cristian Oroşanu, aflat în prezent în plină afirmare internaţională.

Prima lucrare audiată a fost ciclul Das Lied von der Wolke” (Cântecul norului) op. 11 de Richard Oschanitzky, pentru mezzo-soprană, tenor, pian şi trei grupe de percuţie. Lucrarea întruneşte mai multe tipuri de influenţă, care conferă ciclului un aspect polistilistic: pe de o parte, am remarcat sonorităţile tensionate de factură expresionistă, limbajul modal specific celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, de factură bartokiană, şi elemente clasicizante în organizarea arhitecturală. Soliştii vocali – mezzo-soprana Mihaela Macsim şi tenorul Cristian Mogoşan - deşi afirmaţi ca interpreţi valoroşi pe plan individual, nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor din cauza incompatibilităţii vocilor. Cei doi aveau mereu tendinţa să se acopere reciproc, între ei neexistând un raport echilibrat de volum, nici potrivire sub aspect timbral.

A doua lucrare din program a fost Concertul de cameră pentru pian, suflători şi percuţie, din creaţia aceluiaşi compozitor român pe care l-am descoperit într-o ipostază diferită: de adept al tehnicii serial-dodecafonice. Ilustrarea conceptului de klangfarbenmelodie (=melodia timbrurilor), importanţa acordată compartimentului de percuţie, ritmica discontinuă, neuniformă, melodia haotică, lipsită de linearitate şi cantabilitate, stilul punctualist, sunt elemente care atestă înscrierea lucrării în zona de influenţă a compozitorilor din a doua şcoală vieneză. Oschanitzky s-a dovedit încă o dată pentru cei care i-au acultat şi alte lucrări, o personalitate plurivalentă în domeniul muzical, un cunoscător al tehnicilor variate de compoziţie, un cercetător mereu dornic să experimenteze noul pentru a-i testa validitatea.

Bisul oferit la finalul primei părţi a concertului s-a intitulat, după spusele dirijorului, „Improvizaţie”. Am asistat la un mic spectacol de factură aleatorică, în care instrumentiştii aveau libertatea de intona orice sunete, cu condiţia respectării intrării date de dirijor. Un adevărat manifest dadaist, am putea spune, caracterizat prin absurd, aspecte sugerate fără ajutorul textului, doar prin muzică.

Partea a II-a a fost dedicată lui Roman Vlad. Atmosfera concertului s-a schimbat de la tensiunea sonoră a lucrărilor lui Oschanitzky la idilicul muzicii populare româneşti, urmată de spiritul religios al Cantatei.

Prima lucrare de Roman Vlad, Simfonietta, este alcătuită din trei părţi în care predomină câte un instrument solist: viola în prima parte, clarinetul în la în cea de-a doua şi vioara la final. Prima impresie creată de audierea acestei lucrări a fost caracterul rapsodic, stilul folcloric pastoral asemănător suitelor programatice aparţinând unor compozitori români din prima jumătate a secolului XX (Marţian Negrea, Mihail Jora). La nivelul percepţiei auditive, cumulată cu opiniile critice pertinente referitoare la filosofia blagiană, se poate afirma că lucrarea se înscrie în „spaţiul mioritic” românesc, cuprinzând elemente din lumea arhaică a poporului nostru. Compusă spre mijlocul secolului trecut, când se instaurase deja epoca avangardistă, plină de diverse „tentaţii” componistice, Roman Vlad a ales să demonstreze că „materialul folcloric poate fi materia primă a unei arte autentic moderne cu specific naţional ". (1) Filiaţia populară românească este evidentă în modalismul folcloric, colorat uneori cu elemente cromatice, polifonia aerisită (cu suprapuneri de melodii distincte, imitaţii motivice libere, pedale), ritmurile cu rol decisiv în impregnarea caracterului românesc autentic. Compozitorul însuşi afirma că Simfonietta reprezintă o lucrare „care s-a născut poate din impulsul adânc de a fixa pentru totdeauna în imagini muzicale priveliştile şi atmosfera spirituală în care mi-am trăit copilăria şi prima tinereţe. (...) Ar putea purta indicaţia enesciană «în caracter popular românesc». Cu o singură excepţie, temele nu sunt împrumutate direct din folclorul naţional, ci mai degrabă sunt inventate în spiritul melodiilor poporale." (2)

Concertul de vineri seară s-a încheiat cu Cantata I din creaţia aceluiaşi Roman Vlad, lucrare amplă, complexă, inspirată de universul poetic şi filosofic al lui Lucian Blaga. În multe poeme, lirismul blagian este comunicat mai ales indirect, proiectat în imagini sumbre, simboluri ale căderii şi stingerii. Alteori, stările de nostalgie, angoasă, durere, nelinişte sunt exprimate direct, aşa cum procedează şi compozitorul Roman Vlad, prin mijloace cu impact imediat asupra publicului. Astfel, muzica asociată versurilor intitulate „Ioan se sfâşie în pustie” are un caracter patetic, profund dramatic, sugerând disperarea produsă de singurătatea apăsătoare a omului părăsit de forţa divinităţii. Elohim este denumirea dată lui Dumnezeu în limba ebraică, datând din vremuri imemoriale, când omul era mai apropiat de divinitate, mai supus poruncilor biblice. Lucrarea lui Roman Vlad vine să dea glas acestui impuls de revoltă împotriva celor care au uitat de Dumnezeu, ca un avertisment referitor la singurătatea ce îi aşteaptă. „Unde eşti, Elohim?” – un strigăt de disperare, un strigăt fără ecou în pustiul care ameninţă să acopere prezentul şi viaţa. Muzica este în deplină concordanţă cu versurile poeziei blagiene, având influenţe din operele serial-dodecafonice ale compozitorilor din a doua Şcoală vieneză. Extrapolând graniţele artei sonore, aş veni cu impresia personală a imaginii expresioniste sugerate de sonorităţile acestei lucrări, şi anume cunoscuta pictură a lui Edvard Munch, „Ţipătul”.

La nivel muzical, am remarcat tonalitatea lărgită, armoniile cu aspect de cluster, datorate ţesăturii complexe de voci şi instrumente, melodica fragmentată, în care temele lineare sunt înlocuite de serii dodecafonice. Toate aceste elemente contribuie la structurarea discursului în momente variate: expuneri, dezvoltări, culminaţii, episoade. Sintaxele muzicale apar în toate ipostazele lor, ajungând la densităţi extrem de încărcate (omofonii cu aspect heterofonic în succesiunea lor lineară, polifonii complexe). După finalul concertului, am rămas cu un fragment muzical fixat în memorie, ca o obsesie creată de audierea atentă a cantatei: ostinaţia ritmică, pulsaţia perpetuă al cărei curs a avut un efect obsesiv asupra psihicului meu.

Orchestra şi corul au avut o evoluţie propice redării dramaturgiei sonore, cu toate momentele de fluctuaţie, acumulare, culminaţie, respectiv detensionare. Anvergura numerică a contribuit la interpretarea consistentă, cu volumul necesar pentru crearea senzaţiei de spaţialitate sonoră.

Încheierea Festivalului Muzicii Româneşti a fost, aşadar, marcată de un eveniment special, un concert cu rezonanţe spectaculoase şi cu un rol important în promovarea creaţiei româneşti contemporane.


(1) Munteanu, Viorel – „Roman Vlad – modernitate şi tradiţie”, Ed. Muzicală, 2001, pg. 32.

(2) Ib idem, pg. 32




Mihaela Balan, anul IV Muzicologie

Profesorul şi discipolii săi – ediţie camerală

Recitalul cameral de pe 15 octombrie din Sala Studio a Universităţii de Arte din Iaşi poate fi considerat o manifestare a ideii lansate anterior de „familia” compozitorilor ieşeni din actuala instituţie muzicală, o nouă ediţie din seria „Profesorul şi discipolii săi”. Primul eveniment de acest gen a avut loc în luna mai 2009, în oraşul natal – Botoşani - al celor doi compozitori mai tineri, când au fost prezentate lucrări orchestrale. Am asistat la o variantă camerală a aceleiaşi idei, materializată de această dată în oraşul unde îşi desfăşoară activitatea atât „maestrul”, cât şi „discipolii”. Sperăm ca titulatura sugerată să reprezinte un imbold pentru viitoarele concerte şi recitaluri care vor urma, pe măsură ce tinerii creatori de artă sonoră vor da naştere unor noi lucrări muzicale valoroase.

Recitalul a făcut parte din seria de evenimente organizate în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti, organizat în perioada 11-16 octombrie, concomitent cu Sărbătorile Iaşului. Programul a cuprins trei cvartete din creaţiile a trei compozitori autohtoni, cunoscuţi publicului ieşean din diverse manifestări anterioare: Viorel Munteanu, profesor al catedrei de compoziţie, şi discipolii săi, compozitori deja afirmaţi, Ciprian Ion şi Bogdan Chiroşcă. Trei artişti creatori, trei caractere, trei stiluri componistice, dar cu evoluţii asemănătoare: formaţi în mediul academic ieşean, unde au preluat apoi catedrele de compoziţie, contrapunct, armonie, evoluând, totodată şi pe plan componistic, prin creaţiile prezentate la diverse manifestări.

Lucrările au fost interpretate de către două tinere formaţii camerale, aflate în plină afirmare: Aertho şi Cantabile. Înainte de prezentarea propriu-zisă a desfăşurării recitalului, trebuie punctate câteva detalii despre cele două cvartete, care au un rol deosebit în promovarea numelui Universităţii de Arte din Iaşi.

În prezent, Aertho se constituie ca o formaţie camerală elitistă, alcătuită din patru instrumentişti dotaţi cu calităţi interpretative deosebite atât pe plan individual, cât şi colectiv: Andrei Stanciu la vioara I, Teodora Stoica – vioara a II-a, Corina Gavrilă – violă şi Sorin Munteanu – violoncel, îndrumaţi de prof. univ. dr. Bujor Prelipcean.


Cu perspective la fel de încurajatoare se prezintă şi formaţia camerală îndrumată de conf. univ. dr. Constantin Stanciu, alcătuită din patru interprete ale căror calităţi vizează în special seriozitatea, minuţiozitatea studierii partiturilor. Membrele cvartetului Cantabile sunt Irina Mandric - vioara I, Daniela Niţă – vioara a II-a, Ilinca Sbanţu – violă şi Alexandra Elefterescu – violoncel.




Prima lucrare din program a fost Cvartetul compus de Ciprian Ion, alcătuit din 4 părţi. Dintr-o perspectivă generală asupra lucrării, scriitura constă în alternarea momentelor omofone cu cele imitative, configurate sub forma unor dialoguri între instrumente sau perechi, în care intervenţiile sunt de multe ori complementare. Am observat, de asemenea, unele discontinuităţi, dislocări în plan melodic şi armonic, care, asociate cu tehnica inversării, dau naştere unor sonorităţi specifice muzicii post-romantice din prima etapă de creaţie a lui Arnold Schönberg. Partea a IV-a reprezintă o riguroasă fugă scrisă în limbaj modal, în care intrările au loc de la violoncel spre vioara I. Am avut parte şi de câteva surprize armonice: cadenţele de factură renascentistă, cu întârzieri în maniera motetelor palestriniene.

Interpretarea oferită de cvartetul Cantabile a fost puţin timidă, cu unele momente de nesiguranţă a intrărilor, sau imprecizie intonaţională, cauzate probabil de tracul firesc pentru deschiderea recitalului. Multe din aceste mici imperfecţiuni au fost subtil camuflate de o bună comunicare între cele patru interprete, a căror legătură s-a format şi consolidat în urma studiului asiduu, canalizat în direcţia formării unităţii de grup.

Cvartetul lui Bogdan Chiroşcă se deosebeşte de lucrarea anterioară atât din punct de vedere structural (trei părţi), cât şi stilistic (având elemente din zona neomodalismului din secolul XX). Caracterul improvizatoric, armoniile aspre, de tip cluster, complexitatea ritmică în maniera compozitorilor Krzysztof Penderecki şi Henryk Mikolaj Gorecki, sunt trăsături pe care le-am putut sesiza pe parcursul audierii acestei lucrări, încadrabilă din punct de vedere stilistic în perioada celui de-al doilea val al şcolilor naţionale din Europa, cu influenţe din zona muzicii poloneze. Alte elemente distinctive sunt efectele timbrale utilizate în regim permanent în partea I (tremollo-ul) la instrumentele de coarde, precum şi parafoniile intervalice, mixturile acordice, numeroasele tensionări şi detensionări succesive, care produc rupturi ale firului dramaturgiei sonore.

Am apreciat omogenitatea cvartetului Aertho, interpretarea viguroasă, plină de „nerv”, propice pentru redarea vivacităţii ritmice a lucrării compuse de Bogdan Chiroşcă.

În final, am audiat Cvartetul nr. 2 de Viorel Munteanu, lucrare devenită reprezentativă în componistica ieşeană de la începutul secolului XXI. Alcătuită din patru părţi, compoziţia este gândită într-o desfăşurare continuă, fără obişnuitele întreruperi dintre mişcări, şi cu o semantică particularizată prin dihotomia concret – abstract: exprimarea liberă a ideilor componistice, rubato-ul ritmic se opun structurii minuţios gândite şi elaborate, trecută prin filtrul raţional. La nivelul percepţiei auditive, am observat limbajul modal, scriitura complexă, îmbinând diferite tehnici de plurimelodie (polifonie savant construită, omofonie compactă, densă, heterofonie în ipostază dublă – convergentă şi divergentă). De asemenea, s-au evidenţiat efectele timbrale suprapuse, exemplu fiind pizzicato-ul efectuat pe glissando la începutul lucrării. Deşi cele patru mişcări au fost legate, caracterul diferit ne-a ajutat să le percepem ca momente distincte în ansamblul lucrării. Astfel, prima parte s-a evidenţiat prin structurarea mozaicată a materialului sonor, cu numeroase rupturi interioare, date de discursurile separate ale celor patru instrumente, paralele sau intersectate. Partea a II-a are ca element distinctiv structurarea bitematică, evidentă în contrastul celor două idei muzicale: prima temă – austeră, sobră, iar a doua – ceva mai vivace, ritmizată. Partea a III-a a adus o schimbare de tempo, impunând o mişcare fluctuantă, cu pulsaţie instabilă, adecvată expunerii discursurilor sonore ale fiecărui instrument al cvartetului în stil recitativic, cu intonaţii de factură modală (secunda şi cvarta mărite, frecventele apogiaturi, tipice folclorului muzical românesc). Câteva din aspectele particulare ale acestui moment sunt expresia introvertită, caracterul doinit al ideilor muzicale, dramatismul intrinsec, atemporalitatea ascunsă în spatele melodiilor ce ar putea fi considerate citate folclorice foarte asemănătoare cu teme din unele opusuri enesciene. Finalul se desfăşoară într-un tempo foarte rapid, având uneori pulsaţii ritmice şi elemente din atmosfera zonei Maramureşului.

Revenirea pe scenă a celor patru interprete ale cvartetului Cantabile le-a oferit posibilitatea de a-şi pune în valoare particularităţile interpretative şi totodată capacitatea de a se prezenta ca un ansamblu unitar. Interpretele şi-au concentrat atenţia asupra reliefării elementelor de limbaj menţionate, reuşind să redea complexitatea lucrării compuse de Viorel Munteanu.

Festivalul Muzicii Româneşti a avut anul acesta un caracter mai restrâns faţă de anii anteriori, datorită crizei economice generalizate din ţara noastră, incluzând şi domeniul artistic. Cu toate acestea, festivalul şi-a menţinut statutul obţinut în ediţiile din trecut prin nivelul înalt al manifestărilor culturale, valoarea artiştilor invitaţi şi implicarea entuziastă a echipei organizatorice.



Mihaela Balan, anul IV Muzicologie