luni, 12 mai 2008

Preţioasele ridicole, un spectacol [...] de la care veţi ieşi mai veseli şi... mai curaţi sufleteşte!

Festivalul Muzicii Româneşti
Duminică, 21 octombrie 2007, Filarmonica de stat ,,Moldova” a găzduit concertul de debut al Săptămânii Muzicii Româneşti. Manifestare tradiţională a Iaşului cultural, întreruptă după anul 1989, Festivalul muzicii româneşti este reluat anul acesta într-o nouă ediţie, reuşind în mare parte să-i mobilizeze pe cei aflaţi în sala de concerte.
Indiferent de locul desfăşurării, de caracterul vocal, instrumental, pur muzical sau într-o formă sincretică a producţiilor artistice, interpreţii au reuşit să capteze atenţia şi aprecierea unui public diversificat, demonstrând un nivel profesional ridicat. Prezenţa constantă în viaţa culturală a unor astfel de evenimente reprezintă simbolul înfloririlor artistice pe care le-am dori constante şi de acum încolo.
Scopul acestor concerte este revigorarea muzicii româneşti. Păcat că totul s-a desfăşurat într-o cursă contra cronometru, pentru că, de ce să nu recunoaştem, o săptămână nu este de ajuns pentru profunzimea şi valoarea muzicii contemporane româneşti. Totuşi un lucru e sigur! Mulţi dintre cei prezenţi la aceste spectacole - unele cu o valoare ce va fi dezvăluită în timp - au fost înnobilaţi sufleteşte!
Şi astfel s-a deschis poarta spre un şir de zile presărate cu sunetele muzicii, care la rândul lor au alcătuit un şirag mai amplu, un adevărat ,,concert” în multe perspective, dar care se încadrează în acelaşi tot unitar cu melodia si armonia contemporană!
Mă voi opri asupra comediei muzicale ,,Preţioasele ridicole” de Vasile Spătărelu, prezentată la închiderea Festivalului. Am avut ocazia să ascultăm solişti ai Operei Naţionale Române din Iaşi. Ne referim la soprana Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată (Magdelon), mezzo-soprana Maria Macsim-Grierosu (Cathos), soprana Simona Titieanu (Marotta), tenorul Adrian Ionescu (Vicontele de Jodelet), baritonul Eduard Sveatchevici (Marchizul de Mascaril) precum şi cei doi başi Iulian Ioan Sandu (La Grange) şi Octavian Dumitru (Du Croisy).
Lucrarea maestrului Spătărelu, a fost scrisă după textul lui Molière, cu un limbaj muzical-scenic original, dat de o savuroasă şi incitantă muzică, având la bază o multitudine de intonaţii celebre. Textul (prelucrat de regizorul Dimitrie Tăbăcaru), libretul, regia, precum şi mişcarea scenică stau sub semnul unei pasiuni deosebite şi nevinovate cochetării. De asemenea regizorul artistic Anda Tăbăcaru-Hogea declara cǎ ,,realizarea scenică a spectacolului Preţioasele ridicole, nu îşi propune o reconstituire a epocii lui Molière, ci o relevare cu mijloace vizuale simplificate până la esenţă a ideilor marelui dramaturg, privind raportul preţiozitate-naturaleţe”.
Simbolistica spectacolului denotă caricaturizarea parvenitismului, acest fenomen social-moral care există indiferent de epocă. Atitudinea, gîndirea şi modul de a relaţiona al personajelor principale (Magdelon şi Cathos – obsedate de moda preţiozităţii) a rezultat cu certitudine din cromatica şi stilul caracteristic al vestimentaţiilor abordate, contribuind la această sărbătoare ,,a urechilor şi a ochilor”. Astfel, în întregul cadru artistic oferit, aceste detalii esenţiale ale ,,commediei dell’ arte” au fost uşor de sesizat.
Frumoasa producţie a solicitat o participare destul de amplă, concretizată prin Orchestra simfonică dirijată de Alexandru Lăscae, corul de femei al Filarmonicii, precum şi soliştii enumeraţi anterior. Prezentarea spectacolului a însemnat o îmbogăţire repertorială prin readucerea unei lucrări ieşene în atenţia publicului, precum şi un gest de respect al artiştilor pentru cel care a fost compozitorul, profesorul, şi prietenul Vasile Spătărelu.
Evenimentul s-a impus ca un concert de înaltă ţinută artistică, cu calităţi solistice demne de laudă. Comedia s-a încheiat sub semnul bunei dispoziţii, având o execuţie reuşită atât prin realizarea tehnică, cât şi prin dinamizarea jocului scenic. Nu putem rămâne indiferenţi atunci când ascultăm timbrul cristalin şi tehnica vocală a solistei Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată, precum şi felul în care ne încântă cu prezenţa scenică plăcută. Această prestaţie reuşită a încântat publicul, care a audiat o ţesătură sonoră vocal-instrumentală plină de strălucire. Surplusul de bună dispoziţie a fost transmis cu succes către cei prezenţi, care au umplut sala până la refuz.
Orchestra şi dirijorul au fost integraţi şi ei în desfăşurarea acţiunii, această modalitate de expresie amintind de muzica de scenă a spectacolelor de teatru prezentate în secolul al XVII-lea. Comicul de situaţie şi de limbaj al acţiunii este în permanenţă însoţit de comicul instrumental. Premisa interpreţilor principali vizează posibilitatea actorului total, ce reuneşte arta dramatică, dansul şi cântul.
Dirijorul Alexandru Lăscae a subliniat destul de convingător caracterul tonic al lucrării. Cert este că atmosfera creată de orchestra ieşeanǎ a fost pe măsură interferând cu montarea modernă şi jocul scenic exuberant al lucrării.
În ideea că am fost martorii unei seri memorabile, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm ediţia următoare a Festivalului, cu spectacole la fel de antrenante ca cel din seara aceasta. De aceea vom încheia pe cuvintele maestrului Vasile Spătărelu, care zicea ,,Preţioasele ridicole este un spectacol pentru toate vârstele de la care veţi ieşi mai veseli şi… mai curaţi sufleteşte!”















Simona Ţărnă

Concert vocal-instrumental

Festivalul Muzicii Româneşti


Aula Universităţii de Arte „George Enescu” a găzduit joi, 25 octombrie 2007, orele 11, un concert vocal-instrumental dedicat creaţiei româneşti ieşene în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti.

Programul a cuprins creaţiile unor nume recunoscute precum Vasile Spătărelu, Viorel Munteanu, Romeo Cozma şi Leonard Dumitriu. Desfăşurare acestui concert nu a fost întâmplătoare, ci a subliniat ideea că în peisajul actual ieşean se scrie, încă, muzică de valoare.

Pentru început a fost propusă lucrarea Autoportret, gândită de Viorel Munteanu pe versuri de Lucian Blaga. De remarcat este modalitate prin care compozitorul a gândit această miniatură. Pornind de la melograma numelui marelui poet-filosof, autorul a creat o vocaliză melismatică în jurul sintagmei „mut ca o lebădă”, punctată cu accente dramatice într-un acompaniament pianistic discret. Interpretată de soprana Mihaela Grăjdeanu – artistă a cărei sensibilitate este dublată de o tehnică bine pusă la punct – piesa Autoportret a dezvăluit frumuseţea sonorităţilor cu tentă arhaică, alături de intonaţiile caracteristice doinelor sau baladelor populare.
Leonard Dumitriu a prezentat „5 lied-uri pentru mezzo-soprană şi pian” scrise pe versurile lui David Budbill: „Drink A Cup Of Lonliness”, „Perches In These Green Mountains”, „What Is Amition Compared To Death”, „Winter Is The Best Time” şi „The Woodcutter”. Interpretate de Maria Macsim Grierosu, o voce prezentă în numeroase recitaluri şi manifestări ale cântului cult, aceste lied-uri au propulsat poezia modernă, bazată pe metafore, vorbe de înţelepciune a maestrului Han Shan şi pe importanţa întrebării raportată răspunsului liric, valorificând, prin linii destul de simple, un caracter complex al poeziei ermetice a scriitorului.

În continuarea concertului, au fost propuse două lucrări aparţinând lui Romeo Cozma: „Alcor” şi „Aş vrea”, scrise pe versurile lui Mircea Florin Şandru. Sub interpretarea Mihaelei Grăjdeanu, sonorităţile modale, ale pieselor propuse de compozitor, subliniază libertatea textului într-o modalitate apropiată de culorile tablourilor impresioniste.

Revenind în program, Leonard Dumitriu a propus un nou set de „4 lied-uri pentru soprană şi pian” scrise, de asemenea, pe versurile poetului David Budbill: „The Progress Of Ambition”, „The Three Goals”, „After Reading Meng Chiao’s «Seeing Off Master T’an»”, „What Good Does It Do?”, de această dată interpretate de Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată. Caracterul lied-urilor, prezintă aceleaşi imagini metaforice ale liricii lui David Budbill, prezentate pe o muzică de fundal, bazată pe elemente postromantice şi impresioniste. Plină de critici la adresa societăţii contemporane, această nouă viziune asupra muzicii – „Astăzi fiecare zi e aceeaşi pentru toţi… nimeni nu mai observă soarele” – a impresionat prin mesajul transmis, compozitorul surprinzând astfel publicul prin modalitatea inovatoare de alegere a textelor filosofice.
Vasile Spătărelu a fost prezent în cadrul acestui concert prin lucrările: Adolescenţă, Scurtă baladă, Joc de avioane, Joc de seară şi Somnoroase păsărele, interpretate de asist. univ. drd. Cătălina Chelaru. Aceste piese au demonstrat, încă o dată, talentul şi imortalitatea sonorităţii „ctitorului şcolii de compoziţie ieşene”, în aceeaşi concepţie de valorificare a textului poetic prin muzică.

Pentru finalul concertului, Romeo Cozma a propus audienţei schimbarea ritmului şi stilului muzical prin lucrarea „Improvisations Dadaistes (pour Tristan Tzara)”. Astfel, s-au reunit pe scenă solistele prezente în cadrul evenimentului şi au readus zâmbetul pe buzele spectatorilor, impresionând publicul printr-o nouă viziune asupra muzicii şi interpretării.

Libertatea sonorităţilor, caracterul improvizatoric şi prezenţa scenică deosebită a interpretelor, acompaniate de-a lungul întregului program de Vasilica Stoiciu-Frunză, au dovedit încă o dată valoarea muzicii ieşene contemporane.


Raluca Negriuc

Creaţia enesciană şi apogeul interpretării camerale

Festivalul Muzicii Româneşti

Concertul cameral extraordinar, al serii de 23 octombrie, susţinut de către cvartetele Voces şi Ad libitum s-a remarcat prin interpretarea deosebită a trei lucrări enesciene. Programul expus astfel reprezintă o parte esenţială a muzicii româneşti, aşadar nimic nu a fost mai potrivit decât prezentarea acestuia în cadrul festivalului reluat acum cu succes.
Cvartetul nr.1 op.22 a fost susţinut de formaţia Ad libitum (Adrian Berescu – vioara I, Şerban Mereuţă – vioara II, Bogdan Bişoc – violă, Filip Papa – violoncel). Interpretarea de succes a dovedit claritate sonoră şi precizie a atacului, principalele lor atu-uri ale formaţiei camerale, precum şi alte caracteristici pozitive s-au evidenţiat în urma sincronizării continue. Pasajele care prezintă o scriitură preponderent lirică au fost realizate prin vibrato continuu, măiestrit conturat de schimbarea planului nuanţelor.
În partea întâi, Allegro moderato, caracterul dolce a fost prezent chiar şi în accentele mici aduse la violoncel, tot acesta realizând un efect asemănător lirei, prin etalarea pasajelor arpegiate, care se repetau şi susţineau armonic întregul cadru muzical.
În caracter diferit, partea a doua, Andante pensieroso, reprezintă o frumoasă pagină a muzicii lui George Enescu. Interpretarea plină de graţie a produs o diferenţă reală la nivelul nuanţelor. Deşi schimbările de tempo ce apar în scriitura enesciană constituie o dificultate pentru majoritatea interpreţilor, sincronizarea perfectă a ansamblului a creat efectul unui singur instrument. Finalul acestei părţi a fost de un extraordinar rafinament: muzica, aerul şi timpul păreau a se dilata prin nuanţa cât mai subtilă a interpretării.
Partea a treia, Allegretto scherzando, non troppo vivace, a debutat printr-un atac ferm care s-a dovedit apoi elan conducător către desfăşurarea tematică reprezentată prin scriitura în pizzicatto, cu valori mici. S-a observat o precipitare bine reliefată, adusă de membrii cvartetului ca proprie manieră de interpretare.
Partea a patra, Allegretto moderato, cu scriitura ce aduce probleme de ordin interpretativ şi tehnic a fost realizată cu succes, demonstrând profesionalismul redării muzicale enesciene la cvartetul Ad libitum.
A doua lucrare a serii, Cvartetul nr.2, op.22, a fost oferit publicului în varianta interpretativă a formaţiei camerale Voces (Bujor Prelipcean – vioara I, Anton Diaconu – vioara II, Constantin Stanciu, Dan Prelipcean – violoncel). Chiar de la primul acord s-au remarcat stilul echilibrat şi sunetul ajustat prin simplitatea unui atac natural, doar cu mici accente. Astfel, partea întâi, Molto moderato, într-un legato bine realizat, a impresionat prin tuşeul deosebit adus la violoncel şi continuat la vioara I, subliniindu-se caracterul epic al scriiturii.
Andante molto sostenuto ed espressivo este indicaţia pentru partea a doua a cvartetului. Aici s-a produs o schimbare, către starea poetic-meditativă cu trecere spre sfera armonicelor şi proiecţie spre înalt.
Partea a treia, Allegretto non troppo mosso a fost expusă ca discurs continuu, cu mici pauze aduse de pasajele cu note accentuate sau în pizzicatto, care vin asemenea unor răspunsuri pentru momentele sostenuto. Preluarea frazei muzicale de la un instrument la altul conduce cu gândul la un instrument cu şaisprezece coarde, la o singură, unică voce, numită simplu: Voces.
Partea a patra, Con moto molto moderato, energico, reprezentând finalul lucrării camerale – continuă în spiritul bucuriei de a cânta, foarte bine remarcat prin dinamica şi mimica interpreţilor. Naturaleţea şi uşurinţa unei emiteri sonore de maxim profesionalism vine desigur dintr-o prezentare a lucrării în sălile de concert de nenumărate ori.
În final, lucrarea camerală Octuor pentru coarde op.7, a reunit cvartetele: Voces şi Ad libitum. Cele patru părţi cu indicaţiile: Très modéré, Très vite, Lentement şi Mouvement de valse bien rytmée, au constituit o frescă enesciană în care sonorităţi ce sugerează culori calde par să se amestece într-un curcubeu sonor, pentru a reveni la ideea iniţială, dar într-o formă nouă. Discursul are o scriitură dificilă, plină de notaţii la nivelul interpretării, acestea contribuind la reliefarea elementelor de bază ale limbajului muzical. Consider că alegerea programului a fost una deosebită, ce dezvăluie latura de profundă interiorizare şi rafinament a compozitorului.
Cele două interprete ale serii: cvartetele Ad libitum şi Voces au reuşit şi de această dată o detaşare totală de sfera cotidiană şi de cea temporală, prin trăirea înlăuntrul muzicii. Astfel publicul ieşean a avut posibilitatea inedită de a audia un triptic enescian, într-o manieră interpretativă de excepţie.
Pentru cvartetul Ad libitum aş aduce o completare sintagmei: muzica face tonul şi aş spune că nuanţele mici aduse cu mare rafinament fac muzica(!), iar pentru Voces, aş alege o sintagmă ce ar putea constitui emblema acestei seri de succes: Incredibil dar adevărat!
Muzica tratată într-un mod profesionist deschide mereu porţi de lumină în marele necunoscut.









Alina Bondoc

Specificul enescian în interpretarea violonistului Remus Azoiţei şi pianistului Eduard Stan

Festivalul Muzicii Româneşti

Festivalul Muzicii Româneşti, ediţia a XI-a, a găzduit miercuri 24 octombrie 2007, la sala de concerte a Filarmonicii Moldova din Iaşi, recitalul extraordinar susţinut de violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan.
Absolvent al Conservatorului din Bucureşti la clasa prof. Daniel Podlovski, Remus Azoiţei îşi continuă studiile la Julliard School of Music din New York, unde obţine titlul de Master of Music. În decursul carierei sale, violonistul a concertat în oraşe ca New York, Londra, Tokyo, Berlin şi s-a bucurat de colaborări cu artişti precum David Geringas, Gerard Casee, Nigel Kennedy, Franco Bertacci, Iosif Conta, Cvartetul Voces şi alţii. Câştigarea concursurilor internaţionale de vioară (George Enescu, Michelangelo Abbado, Michael Hill World, Weimar, Jeunnesses Musicals) şi implicarea în diverse activităţi culturale, aduc în 1992 violonistului premiul Cella Delavrancea decernat de către Guvernul României, urmând ca în anul 2004 Preşedintele României să-i ofere titlul de Ofiţer al Ordinului Meritul Cultural. În prezent Remus Azoiţei activează ca profesor al Academiei Regale de Muzică din Londra, dar şi ca Director Artistic al Societăţii Enescu din acelaşi oraş.
Pianistul Eduard Stan a absolvit Şcoala Superioară de Muzică şi Teatru din Hannovra. Laureat al concursurilor internaţionale de la Köln, Hamburg şi Braunschweig, interpretul include în activitatea sa colaborări constante cu violonistul Remus Azoiţei, cu violoncelista Laura Buruiană sau Cvartetele Voces şi Ad Libidum, dar şi cu sopranele Sylvia Bleimund, cu mezzo-soprana Eliseda Dumitru sau cu tenorul Johannes Gaubitz. Pentru contribuţia sa în răspândirea muzicii enesciene, anul 2005 i-a adus pianistului medalia Enescu oferită de Institutul Cultural Român. Actualmente Eduard Stan este profesor la Şcoala Superioară de Muzică din Lübeck.
Spectacolul a debutat cu Sonata în la minor Torso (1911), denumită astfel de Tudor Ciortea pentru că a rămas monopartită , constituindu-se ca o trecere între Sonata op. 6, No. 2 în fa minor şi Sonata op. 25, No. 3 în la minor. Încă de la început, violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan ne-au surprins prin tehnica impecabilă, precizia ritmică, sonoritatea rafinată, dezvăluind totodată în interpretarea lor afinitatea compozitorului pentru nuanţele abia perceptibile.
Una din capodoperele enesciene este Suita Impresii din copilărie op.28 (1940) ce include câteva imagini reînviate de compozitor (Scripcarul, Bătrânul cerşetor, Pârâu în fundul grădinii, Pasărea din colivie şi cucul din perete, Cântec de leagăn, Greieraşul, Luna pătrunde pe geam, Vântul în horn, Furtuna în noaptea de afară, Răsărit de soare).
Remus Azoiţei deschide lucrarea prin solo la vioară, dezvoltând tema atât în plan tonal, cât şi cucerind registrele acut şi grav, într-un caracter improvizatoric, dar totodată bazându-se pe rigurozitatea programatismului ce ne sugerează ritmurile de factură populară. Al doilea tablou aduce pasaje pline de încărcătură emoţională, expuse la vioară, în contrast cu secţiunea întâi. În următorul tablou am putut sesiza alternanţa pianului cu vioara conturând imaginea ethosului modal, ca în discursul muzical ce a urmat, pianul şi vioara să ajungă la unison. Tabloul Vântul în horn a fost reprodus onomatopeic de violonist în timp ce în Răsăritul soarelui pianistul a personificat ciocârlia prin evadări armonice progresive în registrul supraacut.
Ultima parte a lucrării a reprezentat exploatarea maximă a resurselor instrumentale, printr-o contribuţie unitară, de mare capacitate tehnică.
Recitalul a continuat cu Impromptu concertant (1903), în care instrumentiştii au avut roluri egale în partea introductivă, ca apoi pianistul Eduard Stan să ne ofere momente de virtuozitate instrumentală printr-un acompaniament variat, cu rol de susţinere.
Lucrarea care a încheiat seara enesciană a fost Sonata Op. 25, No. 3 în la minor, „în caracter popular românesc” (1926). Aici am regăsit ca element particular interpretarea instrumentală în care pianul a avut o desfăşurare caracteristică sonorităţii ţambalului sau a cobzei. În partea întâi vioara a expus tema principală, pentru ca în secţiunea a doua să constatăm prezenţa flagioletelor, după care s-a revenit la tema principală în fortissimo. Finalul Sonatei aduce intonaţiile şi ritmurile din Moldova, în care pianului i-a revenit expunerea temei iniţiale, într-o continuă variaţie de tempo.
Precizia ritmică, tehnica desăvârşită şi implicarea totală în actul muzical au determinat publicul să aplaude entuziast. Remus Azoiţei şi Eduard Stan au răspuns aplauzelor prin interpretarea a două lucrări mai puţin cunoscute: Balada şi Andantino Cantabile. Recitalul oferit de cei doi interpreţi se numără printre cele mai importante manifestări ce au avut loc în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti din acest an, fapt ce se datorează atât repertoriului ales cât şi măiestriei instrumentale de care cei doi au dat dovadă.

Dana Dăncilă

duminică, 11 mai 2008

Muzica - la interferenţa dintre compoziţie, matematică şi informatică

Festivalul Muzicii Româneşti


Cu ocazia Festivalului Muzicii Româneşti, Amfiteatrul „George Enescu” a găzduit marţi, 23 octombrie, concertul claselor de compoziţie de la universităţile de muzică din Bucureşti. Asistând la acest concert, am fost încântată de lucrările prezentate colegul meu, Ciprian Costin, din anul II Compoziţie, cele două creaţii ale acestuia fiind: „Clopote de seară”, lied pentru bariton şi pian şi „Trei schiţe de animaţie” pentru ansamblu cameral.
La doar 19 ani, Ciprian Costin poate fi considerat o excepţie a generaţiei de tineri din zilele noastre, având un CV impresionant şi un program foarte încărcat. Tânărul compozitor nu studiază doar muzica, ci şi informatica, în prezent fiind student în paralel şi la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi. De mic copil, a dat dovadă de talent muzical, însă şcoala i-a revelat şi înclinaţia spre ştiinţele exacte.
Prin urmare, a studiat atât obiectele de cultură generală obişnuite, cât şi pe cele din domeniul artistic. A participat la numeroase olimpiade de matematică şi concursuri de interpretare pianistică. A susţinut multe recitaluri în Iaşi, în ţară, participând totodată la diferite cursuri de măiestrie. De remarcat este că a absolvit Liceul de Informatică „G. Moisil” din Iaşi, unde a cumulat clasele a X-a şi a XI-a într-un singur an şcolar.

Mihaela Balan: Aş vrea să încep acest interviu cu o întrebare care i-ar interesa mai ales pe cei neiniţiaţi în tainele muzicii: cum reuşeşti să împaci studiul a două domenii atât de diferite, chiar contrastante din punct de vedere al mijloacelor de exprimare?
Ciprian Costin:
Sincer vorbind, cele două domenii se pot împăca foarte bine! Compoziţia trebuie să aibă o bază matematică, pentru că sunt puţine cazuri când baza este constituită doar din idei, din stări personale. Deci, compoziţia necesită un fundament solid şi o construcţie foarte elaborată, iar matematica este cea care îi poate oferi toate acestea. De asemenea, pot să utilizez multe metode pentru redactare de partituri, recunoaştere, dar acestea ţin mai mult de informatică. Ceea ce ţine de muzică este, pe lângă utilizarea computerului în muzica electronică, şi posibilitatea de a face muzică de film şi de a ne ajuta de mijloacele moderne (programe, aparate) pentru realizarea acesteia.

M.B.: Asistăm, de fapt, la o matematizare a procesului compoziţiei muzicale.
C.C.:
Da, şi aceste „ajutoare” ale compozitorului îi uşurează munca şi îi dau posibilitatea să găsească soluţii optime de organizare sonoră.

M.B.: Cum ţi-ai dat seama de pasiunea ta pentru compoziţie?
C.C.:
S-a întâmplat cu mult timp în urmă, mai exact din clasa I când părinţii mei mi-au cumpărat pianina. Îmi amintesc că prima mea improvizaţie a fost în do major... era cantabilă, armonică, şi avea acorduri în stare directă. Prin clasele a II-a şi a III-a, am scris primele pagini de muzică, unde totul era foarte tonal, strict limitat, dar nu lipsit de imaginaţie. Chiar m-am uitat recent peste ceea ce am scris atunci şi am rămas surprins, pentru că nu mă aşteptam să am idei la o asemenea vârstă. Desigur, nu erau idei valoroase, dar ilustrau atracţia mea pentru compoziţie. Mai târziu m-am concentrat asupra studiului pianului, când mi se întâmpla deseori să greşesc pur şi simplu unele sunete şi să constat că îmi veneau idei alternative pentru pasajul pe care îl studiam. În liceu, studiul informaticii m-a determinat să mă apropii şi mai mult de muzică. Sincer, mie mi-ar fi plăcut să fac doar Conservatorul, dat mi-am dat seama că în viaţă mai sunt şi alte lucruri care trebuie făcute, chiar dacă nu ne atrag în mod deosebit. Şi studiul pianului m-a ajutat foarte mult, chiar dacă nu sunt un pianist de elită.

M.B.: Oricum, este o mare realizare pentru tine faptul că ai participat efectiv la interpretarea propriilor lucrări. Deşi se ştie că cei ce scriu, compun sau pictează, preferă să păstreze misterul în jurul mecanismului de elaborare şi prelucrare a ideilor lor, ai putea să ne spui măcar câteva elemente ale actului componistic? Cum decurge acest proces din momentul apariţiei ideii? Este revelaţie sau muncă asiduă, efort de concentrare?
C.C.:
Se ştie că în general e vorba despre 99% muncă şi 1% inspiraţie, dar eu fac foarte multă improvizaţie, în diverse stiluri (ca Bartok de exemplu, sau ca Beethoven), încercând să-mi găsesc şi propriul meu stil.

M.B.: Şi tu chiar te regăseşti în aceste cuvinte consacrate referitoare la proporţia între talent şi muncă?
C.C.:
Sincer, eu consider că e nevoie de mai multă inspiraţie pentru a compune, cel puţin în cazul meu aşa este. Dar cred că, în final, se ajunge tot la muncă, multă muncă, pentru că, într-o lucrare muzicală, totul trebuie să aibă o justificare. Dar nu ceva de genul: „Pentru că aşa îmi place”... Cred că e necesar ca un compozitor să ajungă la nivelul justificărilor teoretice, după care îi este permis să îşi impună propria viziune.

M.B.: Ce părere ai despre clasele de compoziţie ale universităţilor din Bucureşti, Cluj, Chişinău, ale căror lucrări le-am audiat în cadrul concertului de miercuri?
C.C.:
Mie mi-a plăcut foarte mult clasa de la Cluj, din cauză că studenţii moştenesc stilul de compoziţie al maestrului Sigismund Toduţă, pentru că scriu în diferite stiluri, îmbinând mai multe tipuri de scriituri. Cât despre cei din Bucureşti, pot spune că au avut efecte interesante... Ei experimentează foarte mult, dar partea proastă e că aceste experimente nu au un scop, nu vin din ceea ce ei gândesc sau simt, ci pur şi simplu din dorinţa de a testa exhaustiv posibilităţile unui anumit tip de instrument.

M.B.: Şi astfel, ei se îndepărtează de finalitatea muzicii, aceea de a fi dăruită publicului, pentru plăcerea de a fi audiată...
C.C.:
Nu neapărat, pentru că anumite efecte speciale pot fi utilizate cu succes în unele lucrări, dar ideea este că experimentele se fac în piese destinate testării, autocorectării, şi nu în cele ce urmează să fie cântate în public.

M.B.: Am dori să ştim care sunt proiectele tale de viitor şi ce stil de compoziţie îţi este mai familiar, mai apropiat de sufletul tău.
C.C.:
Pe lângă intenţia mea de a scrie o suită de miniaturi, mai vreau să compun o lucrare pentru orchestră. Am o dorinţă arzătoare de a scrie şi ceva mai complex. Cât despre muzica pe care o prefer...îmi place foarte mult muzica de film, în special compozitori precum James Warner, John Williams, Hans Zimmer, pentru că pun accent pe melodie şi pe culoarea locală a anumitor popoare, utilizând instrumente tradiţionale specifice fiecăruia.

M.B.: În final, ce sfaturi sau sugestii le-ai oferi celor ce doresc să urmeze drumul compoziţiei muzicale?
C.C.:
Având în vedere că este un drum greu, care necesită cunoaşterea muzicii care s-a scris până în prezent, dobândirea experienţei de a scrie în orice gen şi în orice stil, nu pot să spun decât că le recomand să se pregătească temeinic din punct de vedere teoretic, să asimileze noţiuni de teorie, armonie, contrapunct, forme, orchestraţie. Ideal ar fi ca acest proces de asimilare să fie unul de durată, pentru că muzica nu se învaţă din cărţi, ca alte domenii, în câteva săptămâni sau zile. Sunt multe lucruri care trebuie înţelese la nivel de detaliu.

M.B.: Îţi mulţumesc că ai acceptat invitaţia de a răspunde la aceste întrebări şi îţi doresc mult succes în realizarea visurilor tale de tânăr compozitor.

Mihaela Balan, anul II muzicologie

Concertul claselor de compoziţie

Festivalul Muzicii Româneşti


Început printr-un memorabil concert susţinut la Filarmonica de Stat Moldova de către corul de cameră Preludiu al Centrului Naţional de Artă Tinerimea Română, ediţia a XI-a a Festivalului Muzicii Româneşti a cuprins diverse manifestări cultural-artistice constând în: recitaluri, concerte de cameră, vocal-instrumentale, concert-spectacol (operă în concert) şi Simpozionul de muzicologie axat pe tema „Identitate şi contextualitate stilistică în creaţia contemporană românească”.
Printre evenimentele care au marcat sărbătoarea a creaţiei muzicale româneşti, s-a numărat şi concertul claselor de compoziţie ale Universităţilor de muzică din Chişinău, Cluj-Napoca, Iaşi şi Bucureşti, desfăşurat miercuri, 24 octombrie, în Amfiteatrul „George Enescu” al Universităţii de Arte. În acest cadru, au fost interpretate mai multe lucrări originale.
Prima piesă din program: Variaţiuni pe o temă de Mozart pentru pian de Vitalie Moisiciuc (Chişinău), reprezintă o încercare de surprindere a spiritului mozartian în latura sa ludică. Autorul nu dispune însă de suficiente mijloace de exprimare pentru a obţine acea diversitate caracteristică ipostazierii multiple a unei teme, rămânând încorsetat în enunţul muzical iniţial. Totuşi, trebuie subliniată disponibilitatea pianistică demonstrată, precum şi importanţa ideii de a „comenta” o temă clasică.
În continuare, Darie Nemeş Botta (Bucureşti) a prezentat o serie de trei lucrări, destul de controversate ca finalitate estetică. Astfel, Black Onyx pentru flaut solo şi Dreaming pentru pian, au relevat îndeosebi dorinţa autorului de a surprinde publicul prin soluţii extravagante, din recuzita avangardei muzicii secolului XX (precum pianul preparat). Demersul pare a fi însă destul de superficial, autorul nereuşind să treacă dincolo de simplitatea unor efecte timbrale. Înţelegem fascinaţia tinerilor compozitori pentru experiment şi noutate, pentru latura spectaculară a creaţiei. Cu toate acestea, lucrarea tânărului Darie Nemeş Botta: Shuyshaman pentru digeritoo (un instrument exotic, din tradiţia muzicală australiană) nu s-a situat nici pe departe la înălţimea intenţiei componistice. Preocupat doar de unele efecte timbrale bizare, autorul a prezentat o versiune sonoră care cu greu poate fi asociată unui demers componistic, dacă nu cumva este vorba chiar de o prestaţie derizorie.
Evoluţia studenţilor bucureşteni s-a încheiat cu lucrările Hyperlink pentru flaut şi percuţie şi Alternative pentru cvartet de clarinete de Mihai Murariu. În acest caz, am avut ocazia să urmărim un discurs muzical mai bine articulat, lucrarea pentru cvartet de clarinete propunându-ne o muzică bine scrisă, cu idei conturate, coerentă şi expresivă. Trebuie să recunoaştem însă ca ne-am fi aşteptat la o participare mai consistentă din partea bucureştenilor, date fiind importanţa şi prestigiul acestei şcoli de compoziţie.
Studenţii Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, ne-au impresionat însă prin orientarea lor spre esenţa actului componistic, în care tradiţia şi modernitatea îşi găsesc punctul de echilibru. De exemplu, lucrarea Unstable mood pentru vioară, violoncel şi pian a lui Tiberiu Menyhart şi Trio-ul pentru clarinet, vioară şi pian de Tiberiu Herdlicska, au dovedit un nivel semnificativ al stăpânirii meşteşugului componistic şi o cultură stilistică substanţială, ecourile bartokiene fiind edificatoare pentru orientarea neoclasică şi neomodală a celor doi autori.
Pornind de la structura şi ethosul modurilor cu transpoziţie limitată ale lui Olivier Messiaen, tânărul Dan Variu ne-a propus în lucrarea Les guitarres messiaenique un dialog expresiv şi bine închegat din punct de vedere formal. Poate un plus de contrast şi o mai mare insistenţă asupra dimensiunii armonice ar fi contribuit la o concretizare mai convingătoare a intenţiei componistice.
Concertul claselor de compoziţie s-a încheiat cu lucrările studenţilor ieşeni. Primul dintre aceştia, Stelian Ababei, a fost prezent cu o Sonatină pentru pian, prin care ne-a convins asupra disponibilităţilor sale tehnice şi expresive. Lucrarea emană echilibrul formei şi claritatea ideilor tematice, elemente ce favorizează receptarea muzicii sale, plasată cu inspiraţie între tonal şi modal.
Cel de-al doilea, este studentul Ciprian Costin, care ni s-a prezentat şi în postura unui înzestrat pianist. În lied-ul Clopote de seară (pentru bariton şi pian) el a impresionat publicul prin delicateţea substanţei tematice, prin consistenţa şi plasticitatea armoniei, ce ţine de sfera tonalităţii lărgite.
Acelaşi compozitor, ne-a oferit o lucrare surprinzătoare prin tematică şi realizare: Trei schiţe de animaţie pentru ansamblu cameral. Inedita lucrare a propus o receptare paralelă (angrenând percepţia publicului) atât în derularea scenariului proiectat pe ecran, cât şi în comentariul muzical plin de culoare şi sugestivitate. Reacţia sălii a fost pe măsură, tânărul autor bucurîndu-se de îndelungi aplauze.
Integrat Festivalului Muzicii Româneşti, concertul claselor de compoziţie a fost o reuşită deplină, favorizând cunoaşterea diferitelor orientări şi maniere de compoziţie, stimulând totodată schimbul de valori şi spiritul competitiv al tinerilor compozitori din România.

Mihaela Tarabas

Interviu cu Alex Spătărelu

Festivalul Muzicii Româneşti

Probabil cel mai greu este să încerci să-ţi clădeşti renumele, mai ales dacă eşti fiul unuia dintre cei mai importanţi compozitori din România. Mă refer, aici, la maestrul Vasile Spătărelu, care, alături de Sabin Păutza şi Anton Zeman a făcut parte din grupul compozitorilor „care au contribuit la înnoirea muzicii româneşti pe linia unui modernism temperat”, după cum afirmă şi Alex Vasiliu într-un din interviurile luate compozitorului.
Alexandru Spătărelu, fiul mult-regretatului Vasile Spătărelu, care începe, încet, încet, să se afirme în arta sonoră, este student în anul III la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi la clasa de violoncel a prof. univ. dr. Dan Prelipcean.
Urmărind impresionantul său curriculum vitae se pot cita o mulţime de premii I la nivel naţional şi internaţional (atât în rol solistic, cât şi în formaţii de cameră), premii la Olimpiada Naţională de muzică în timpul liceului, în urma cărora a primit Diplomă de excelenţă a Municipiului Iaşi pentru rezultatele obţinute, dar şi numeroase recitaluri, concerte susţinute alături de marile orchestre din ţară.
De remarcat este activitatea extrem de bogată din ultimul an, finalizată prin susţinerea a numeroase recitaluri şi concerte pe marile scene din România, dar şi în străinătate, participând totodată şi în cadrul proiectului „INTER-ART”, iniţiat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în calitate de membru al cvartetului „Giocoso”, fondat de maestrul Dan Prelipcean.
Cu un program foarte încărcat, Alexandru Spătărelu, aflat în căutarea perfecţiunii interpretative, ne promite în viitor multe surprize în cadrul artei violoncelui. Cu siguranţă, ca şi tatăl său, de-a lungul vieţii, tânărul interpret va reuşi să îşi câştige respectul între confraţii săi importanţi.

Ruxandra Postelnicu: Pentru început aş vrea să ne vorbeşti despre iniţiativa proiectului Festivalului Muzicii Româneşti.
Alexandru Spătărelu:
După cum se ştie foarte bine, Festivalul Muzicii Româneşti a început la noi, apoi s-a desfăşurat la Bucureşti, unde a rezistat un timp, ulterior „evaporându-se”, pentru ca anul acesta să revină la Iaşi. Este o iniţiativă foarte bună deoarece, aşa cum Bucureştiul are „Enescu”-ul, cred că suntem demni şi noi, şi facultatea noastră, şi oraşul nostru, să avem un festival de muzică românească. Sper că acest proiect va înnainta şi va câştiga experienţă atât în organizare, cât şi în concerte, devenind în timp poate un pic mai mult, sau cel puţin egal cu Festivalul „George Enescu”.

R.P.: Ştii că la Bucureşti Festivalul „George Enescu” nu este singura iniţiativă în promovarea muzicii noi româneşti, existând în acelaşi timp alte proiecte iniţiate, precum, spre exemplu, Festivalul Internaţional de Muzică Contemporană "Săptămâna Muzicii Noi", condus de Dan Dediu?


A.S.:
Foarte vag am auzit că mai există astfel de iniţiative, şi probabil nu numai în Bucureşti, dar problema este că nu sunt destul de bine mediatizate. Şi nu mă refer la publicul de largă audienţă, ci chiar în rândul muzicienilor.

R.P.: Care sunt consecinţele muzicii noi în repertoriul interpreţilor ieşeni, referindu-ne mai ales la nivelul tehnic impus de aceste partituri, care diferă total de la muzica veacurilor anterioare în secolele XX-XXI?
A.S.:
Din punct de vedere tehnic-instrumental, cel puţin lucrareaabordată în cadrul festivalului - Concertul pentru violoncel şi orchestră de Anatol Vieru - a fost, în comparaţie cu alte compoziţii, la cel mai înalt nivel. Pentru a putea interpreta o partitură românească, muzica trebuie mai înainte de toate înţeleasă, pentru că oricine poate rezolva fără probleme partea tehnică, dar dificultatea creaţiei în adevăratul sens o impune comprehensiunea per ansamblu a actului sonor. Degeaba eşti un tehnician desăvârşit, dacă nu eşti capabil să exprimi ceva prin muzică.
Oricum, în muzica contemporană, există diferenţe semnificative din punct de vedere tehnic faţă de creaţiile anterioare. În lucrările actuale nu mai întâlnim melodicitatea concertului clasic, nu mai există o temă propriu-zisă.... avem un pluritematism pronunţat. Totul este mult mai amplu, putem spune chiar mult mai greu de memorat, în cazul participării la un concurs. Partitura este logică, dar impune un simţ muzical foarte bine pus la punct pentru a o putea interpreta.

R.P.: Dacă tot vorbim despre tehnici de interpretare şi perioade istorice, spune-ne cât de vastă este aria compozitorilor abordaţi de tine şi care este secolul preferat, tehnic şi stilistic?
A.S.:
Toate perioadele până în secolul XXI, începând de la Bach, Vivaldi, Haydn, Ceaikovski, Lalo... Ce prefer?!... Nu pot spune că am o anume preferinţă, dar m-am axat, în special, pe muzica romantică fiindcă sunt încă multe de descoperit în acele partituri şi îmi conferă în acelaşi timp o libertate mai mare de traducere a sensului sonor.

R.P.: Ca să revenim la lucrarea abordată din creaţia lui Anatol Vieru în cadrul Festivalului, povesteşte-ne cum ai ajuns tocmai la acest concert?
A.S.:
În vara aceasta domnul Dan Prelipcean a primit un telefon prin care eram solicitat să cânt Anatol Vieru, Concertul pentru violoncel şi orchestră. A fost o invitaţie plăcută, mai ales ţinând cont că orchestra de la Bucureşti a ales să vină la Iaşi pentru a cânta lucrarea.
Deşi mi s-a părut o provocare foarte mare, nu am refuzat-o din două motive. În primul rând este un gen de muzică nou abordat pe scena locală, iar pe de altă parte, Anatol Vieru a fost profesorul tatălui meu, Vasile Spătărelu. S-a creat, astfel, o legătură afectivă, o anumită conexiune, eu fiind, poate, cel mai potrivit pentru a interpreta lucrarea.

R.P.: Până atunci cunoşteai acest concert?
A.S.:
Nu. Am auzit de el, dar nu l-am ascultat niciodată. Ştiam doar că violoncelistul Radu Aldulescu a luat cu acest concert premiul de la Geneva, dar nu cunoşteam partitura...

R.P.: A fost mult mai greu decât te aşteptai să înveţi partitura lui Anatol Vieru?
A.S.:
Sincer să spun, când am văzut partitura am crezut că este imposibilă. La prima vedere pare foarte dificilă şi foarte greu de abordat. În momentul când asculţi foarte atent concertul, în prim plan se observă modul în care Vieru a suprapus temele, ceea ce în interpretare presupune un grad mai crescut de concentrare. Dar citind partitura observi cum temele ies în evidenţă de la sine şi, parcă, au o fluiditate normală. Este, spre deosebire de multe lucrări clasice sau romantice, poate mult mai simplă. Problema intervine atunci când începi să-ţi pui anumite întrebări legate de sensul muzicii şi probabil ajungi să te încui singur. Atâta timp cât urmăreşti partitura şi indicaţiile compozitorului totul este perfect. Şi punând la calcul că nici timpul care mi-a fost acordat ca să învăţ concertul nu a fost foarte lung, consider că am reuşit să descopăr un anumit procentaj din ceea ce ar trebui să fie.

R.P.: Cum ai colaborat cu orchestra din Bucureşti pentru acest concert?
A.S.:
Per ansamblu programul prezentat în tot concertul a fost foarte interesant, dar şi foarte greu pentru orchestra bucureşteană. Oricum, am întâlnit un grup de profesionişti, foarte maleabili şi dornici să evidenţieze valoarea muzicii noi prin abordarea unor partituri de valoare în contemporaneitate.

RP: Care ar fi recomandările tale pentru un student sau un instrumentist în abordarea partiturilor româneşti noi?
A.S.:
Multă răbdare, să privească partitura cât se poate de atent şi să nu se sperie de la început. În principiu studiu, studiu şi iar studiu...

Ruxandra Postelnicu

Orchestra Concerto la Iaşi

Festivalul Muzicii Româneşti

În perioada 21-26 octombrie 2007, s-a desfăşurat la Iaşi – vechi centru de cultură naţională – ce-a de-a XI-a ediţie a Festivalului Muzicii Româneşti, găzduită de Universitatea de Arte George Enescu şi Filarmonica de Stat Moldova, programul concertelor acoperind o largă sferă din repertoriul componistic al muzicienilor români.
Precedat de programul inaugural, luni, 22 octombrie, în Sala Ion Baciu, am avut prilejul de a asista la concertul simfonic susţinut de orchestra Concerto a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, aflată sub egida dirijorului Dorel Paşcu-Rădulescu, iniţiatorul acestui grup cameral şi actualmente doctor în muzică. Să amintim că acest ansamblu orchestral a concertat în marile oraşe ale ţării, dar şi în străinătate, participând la festivaluri şi concursuri de prestigiu din Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania şi Italia, fiind apreciat în presa de specialitate mai ales pentru atenţia acordată muzicii contemporane. În toamna acestui an, orchestra a prezentat în primă audiţie opera compozitorului Anatol Vieru, Ultimele ore, ultimele zile, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Trebuie remarcată astfel, dorinţa perpetuă de a prezenta publicului programe ce presupun un anumit grad de dificultate şi de a comunica mesajul muzicii moderne într-un mod cât mai profesionist.
În debutul programului s-a situat lucrarea Nebănuitele trepte pe versurile lui Lucian Blaga, piesă pentru soprană şi orchestră, aparţinând compozitorului Viorel Munteanu. Aceasta a propus auditoriului o viziune profundă asupra liricii filozofului român, raportată atât la complexitatea vocii umane, cât şi la dificultatea interpretativă, intonaţională. Solista Georgeta Stoleriu a avut o prestaţie semnificativă, subliniată prin disponibilitatea ambitusului vocal şi prin excepţionala executare a pasajelor dominate de un grad înalt de dificultate. De asemenea, dialogul cu orchestra s-a desfăşurat într-o atentă conlucrare.
Următorul moment a fost polarizat de Simfonia de cameră semnată de compozitorul Fred Popovici, membru al UCMR, autor de articole şi studii teoretice în cele mai importante ziare şi reviste din ţară. Prin această lucrare, autorul ne oferă o nouă concepţie a simfonismului contemporan, realizată prin complementaritatea timbrală utilizată în exces şi crearea unei atmosfere tensionate datorată folosirii abundente a efectelor sonore.
În ceea ce priveşte Concertul pentru oboi şi orchestră de coarde de Sigismund Toduţă, scris în 1989, am simţit că ne-a introdus în atmosfera neoclasică, conferită de susţinerea permanentă a dialogului dintre solist-orchestră, sublinierea laturii de virtuozitate şi scriitura tonală specifică. S-a creat astfel un echilibru, lucrarea constituind o punte de legătură între modernismul radical al lui Fred Popovici şi cel moderat al lui Anatol Vieru.
Urmărind linia muzicii simfonice şi concertante, în desfăşurarea evenimentului am putut audia din creaţia compozitorului Anatol Vieru, Concertul pentru violoncel şi orchestră, lucrare modernă, ce îmbină scriitura pentru instrument solo cu cea orchestrală. În interpretarea lucrării, solistul Alexandru Spătărelu (student în anul III la Facultatea de Interpretare din Iaşi, la clasa prof. Univ. Dr. Dan Prelipcean) a dovedit aplombul necesar în sublinierea momentelor dificile din punct de vedere tehnic (datorate tempo-ului alert) şi în conturarea atmosferei lirice din pasajele meditative. Astfel, a existat mereu un dialog şi o interferenţă tematică între violoncel şi orchestră.
După cum sugerează însuşi titlul lucrării, compozitorul Dan Buciu ne-a oferit un moment de meditaţie prin Suita nostalgică pentru vioară, flaut şi orchestră. Audierea muzicii sale ne-a impresionat prin fluiditatea interpretativă a soliştilor acompaniaţi de orchestră.
Pentru finalizarea culminativă a concertului simfonic, orchestra Concerto a interpretat Preludiu şi Menuet din Suita nr.1 pentru orchestră în Do major op.9, de George Enescu. Din punct de vedere expresiv, această compoziţie atât de cunoscută şi mult cântată, dezvăluită sub bagheta dirijorală a maestrului Dorel Paşcu-Rădulescu, ne-a captivat prin concepţia interpretativă şi prestaţia de calitate a orchestrei camerale.
Eludând dificultăţile de receptare pe care le ridică muzica contemporană, putem spune că din multitudinea de lucrări existente, avem ocazia să întâlnim şi creaţii novatoare, deplin realizate din punct de vedere componistic.

Mihaela Tarabas

Renaşterea Festivalului Muzicii Româneşti

Festivalul Muzicii Româneşti

Această toamnă a readus în viaţa melomanilor ieşeni Festivalul Muzicii Româneşti, eveniment aşteptat din 1988. Înfiinţat şi condus de profesorul Mihail Cozmei, alături de compozitorii şi interpreţii români care au promovat muzica românească în ediţiile anterioare, festivalul a redebutat anul acesta, pe 21 octombrie (orele 19.00), în ,,aula ieşeană a culturii” – sala de concerte a Filarmonicii.
Deschiderea acestei manifestări de anvergură s-a realizat prin concertul extraordinar susţinut de corul de cameră ,,Preludiu”, formaţie cu o activitate de peste 35 de ani, condusă de Voicu Enăchescu, laureată cu premii naţionale şi internaţionale. Programul a fost dedicat în totalitate muzicii româneşti, laice şi religioase. Au fost propuse lucrăi scrise pe versuri celebre aparţinând lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ştefan Octavian Iosif, Carmen Sylva etc.
Introducerea în atmosfera manifestării s-a realizat prin lucrarea ,,Waldgesang”, semnată de George Enescu, pe versurile poetei Carmen Sylva. În continuare, sentimentul sacru a fost sugerat prin două lucrări, care prezintă stările omului în faţa Divinităţii: aceea de preaslăvire prin ,Axion-ul scris de Paul Constantinescu (pe versurile ,,Cuvine-se cu adevărat, să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu”), precum şi acea stare de rugăciune, de îngenunchere în faţa puterii cereşti prin minunatul Psalm 123 scris de Marţian Negrea, unde omul, neputincios, imploră: ,,Ai milă de noi, Doamne!”.
Următorul moment muzical – o transfigurare a spaţiului nostru mioritic – Apus de soare, compus de Doru Constantinescu, redă povestea ciobănaşului şi a mioriţei sale, într-o formă impregnată de sonorităţi modale.
În continuare au fost audiate două piese scrise pe versurile lui Mihai Eminescu: Visare (Dan Buciu) şi Între păsări (Felicia Donceanu). S-a evidenţiat astfel contrastul viziunilor acestor compozitori contemporani, în prima lucrare observându-se o atmosferă rafinată, un vis frumos de reîntoarcere a omului în sânul naturii prin intermediul oniricului, iar în cea de-a doua, o poezie satirică, dominată de elementul ludic.
De rerum natura, scrisă de Viorel Munteanu pe versurile lui Lucian Blaga, a expus viziunea poetului prin elemente moderne, dominate de simţul artistic al compozitorului ieşean. Pentru a continua ideea de simbioză între om şi natură, au fost prezentate Noapte de mai şi Către, lucrări aparţinând compozitorilor Alexandru Paşcanu şi Vasile Spătărelu, pe versurile lui Ştefan Octavian Iosif şi Nichita Stănescu.
Pentru final, corul Preludiu a interpretat lucrări în caracter popular: Mă luai, luai de Tudor Jarda şi Două colinde laice de Richard Oschanitzky, piese care ne-au impresionat prin specificul arhaic al muzicii româneşti.
Publicul s-a dovedit foarte receptiv la muzica interpretată atât de natural şi bine realizată tehnic, concertul înscriindu-se astfel, în cadrul manifestării, ca un adevărat succes.

Raluca Negriuc

„(…)Trăim în România şi este firesc să valorificăm lucrările compozitorilor noştri!" Mihail Cozmei

Festivalul Muzicii Româneşti


Prin gândul d-lui Mihail Cozmei deschid pagina unei pledoarii în favoarea întregului proiect al Festivalului Muzicii Româneşti. Preocuparea valorificării unui tezaur artistic, precum creaţia compozitorilor noştri, este un fapt vital în desfăşurarea artistică ieşeană. În această idee, am ales opinia de marcă a principalului promotor al Festivalului, domnul Mihail Cozmei, pentru că adesea ne aflăm în faţa unor oameni, fără a realiza importanţa şi valoarea acestora. Din tăcerea pe care o lasă adevărata muzică, apar cugetări, precum cele scrise aici.

Alina Bondoc: Cum relataţi succesul celor zece ediţii anterioare ale Festivalului Muzicii Româneşti şi ce ne puteţi spune despre reluarea acestui proiect?
Mihail Cozmei
: A fost o bucurie mare, nu numai artistică, ci şi pentru că Festivalul Muzicii Româneşti ne-a stat în suflet ani de zile. Am aşteptat din 1988 şi până acum reluarea sa. Cât priveşte naşterea acestui festival, întrebarea ar fi: de ce trebuia realizat într-un centru precum Iaşi-ul, un festival de muzică românească?! Din mai multe motive, în primul rând pentru că în toate centrele muzicale din România şi nu numai există o anumită perioadă a stagiunii în care se organizează cicluri de manifestări concentrând tot ce este mai valoros în activitatea instituţiilor de profil, din localitatea respectivă, la care se adaugă şi invitaţia din ţară sau de peste hotare. La începutul anilor 1970 în România existau trei importante festivaluri, în afară de Festivalul George Enescu, cel de la Cluj-Napoca, cel de la Timişoara şi Festivalul şi Concursul de muzică de cameră realizat la Braşov. Pe lângă acestea erau şi alte manifestări de tipul festivalului numindu-se Zilele Târgu-mureşene, Zilele muzicale de la Craiova, de la Satu Mare.
De ce la Iaşi, atât de târziu?!
Pentru că Iaşi-ul a parcurs o perioadă de radicale transformări, după ce, timp de un deceniu Conservatorul îşi încetase activitatea (1950-1960). Începând cu anul 1965, au fost serii întregi de absolvenţi, care au intrat în instituţiile de profil din Iaşi. Demonstraţia profesionalităţii lor s-a realizat prin trei micro-stagiuni organizate de Conservator, susţinute de Filarmonică(la Bucureşti în anii 1968, 1969, 1970); atunci când lumea muzicală a rămas uimită de valoarea artistică a formaţiilor prezente: orchestra condusă de Ion Baciu, corul „Animosi” condus de Sabin Păutza şi o formaţie camerală cu structură variabilă, condusă de Vincente Ţuşcă – „Musica Viva”.
Viaţa muzicală din Iaşi înregistrase şi alte succese importante: în 1971, prima deplasare a orchestrei simfonice conduse de Ion Baciu în străinătate, apoi în 1972, Vacanţele Muzicale de la Piatra Neamţ (un festival al tuturor studenţilor de la cele trei conservatoare din ţară).
La Iaşi a existat din totdeauna o tradiţie pe linia promovării şi valorificării creaţiei muzicale naţionale, ceea ce ne-a şi determinat să organizăm acest festival. Un alt argument a fost şi înfiinţarea în Conservator a secţiei de Compoziţie, Dirijat orchestră şi Muzicologie. Era firească asigurarea unui cadru de afirmare, tinerilor compozitori precum: Vasile Spătărelu, Anton Zeman, Sabin Păutza şi elevii acestora Cristian Misievici, Viorel Munteanu, Theodor Caciord ş.a. Astfel am îmbinat dorinţa de a promova compozitorii, cât şi tinerii interpreţi (Mihaela Constantin, Vasile Tarnavski, Adriana Bera). Totodată am dus mai departe tradiţia unei critici muzicale foarte bine realizată de-a lungul anilor de către profesorul George Pascu şi continuată pentru Filarmonică de către Liliana Gherman, pentru operă de Paula Bălan şi de mine, în ultimă instanţă. Am vrut să dezvoltăm acest domeniu al muzicologiei şi al cercetării muzicologice propriu-zise. De-a lungul celor zece ediţii, noi nu am reuşit să organizăm o sesiune ştiinţifică sau un Simpozion de talia celui de anul acesta. Simpozioanele dintre ediţiile I-X erau pur şi simplu discuţii foarte libere între invitaţii de la Bucureşti, Cluj şi bineînţeles, de la Iaşi.

A.B.: La ultimele ediţii ale festivalului sala de concert era plină pentru un program de muzică românească, alteori greu acceptată, deoarece oamenii au anumite reticenţe. Cum explicaţi acest fapt?
M.C.:
Lumea muzicală, nu numai de la Iaşi, a fost obişnuită ca lucrarea muzicală românească să deschidă concertul, chiar dacă aceasta nu era de înaltă valoare. Astfel, la începutul fiecărei stagiuni era trimisă de la Ministrul de Cultură o listă de lucrări impuse, obligatorii. La primele concerte publicul nu a fost numeros.
În organizarea primelor ediţii ale Festivalului nu s-a impus niciodată un repertoriu sau o lucrare anume, dirijorii şi interpreţii având această libertate. Acesta a fost, cred eu, argumentul cel mai important care i-a determinat pe ascultători să vină la concert. Încă de la ultimele concerte din prima ediţie, sălile au fost pline; valoarea interpretărilor şi a partiturilor atrag publicul. Din păcate, mediocritatea lucrărilor impuse în concerte de către minister era evidentă, ceea ce a determinat instituţiile de profil, după anul 1989, să refuze prezentarea lor. Acum, cu revenirea acestui festival să sperăm că Filarmonica va începe să programeze mai des valori reale ale muzicii româneşti în repertoriul stagiunilor.

A.B.: În realizarea ediţiilor anterioare aţi întâmpinat probleme la nivelul organizării?
M.C.:
La prima ediţie a fost o oarecare reţinere, chiar din partea conducerii Uniunii Compozitorilor. Am plecat la Bucureşti împreună cu Ion Baciu, el ca director al Filarmonicii, iar eu ca Decan al Facultăţii de Muzicologie, Compoziţie şi Pedagogie muzicală, având şi acordul rectorului Achim Stoia. Am prezentat astfel programul primei ediţii a festivalului şi am adresat conducerii Uniunii invitaţia de a participa la manifestările Festivalului. Invitaţia a fost primită cu oarecare reţinere, întrucât la o iniţiativă asemănătoare, la Bucureşti, iubitorii de muzică nu au reacţionat favorabil. Reuşita noastră s-a datorat opţiunii de a nu interveni în alcătuirea programelor.

A.B.: Dacă ar fi să amintiţi un moment deosebit din ediţiile anterioare ale Festivalului, la ce v-aţi opri?
M.C.:
E limpede că momentul punerii în scenă al operei Oedip de George Enescu, în 1975. După aceasta, îmi este foarte greu să stabilesc alte momente reuşite, căci toate au fost bine realizate, programele de concert au fost de înaltă ţinută. Cred că pe lângă libertatea interpreţilor de a-şi alege repertoriu a mai fost şi o doză sporită de entuziasm, de nevoie de afirmare, de dragoste pentru muzică în general şi chiar dragoste pentru valorile româneşti; pentru că trăim în România şi este firesc să valorificăm lucrările compozitorilor noştri!Să sperăm că şi ediţiile următoare vor reuşi să demonstreze lumii că există valori în creaţia muzicală românească.









Alina Bondoc

În plină sărbătoare ieşeană

Stagiune 2007-2008


După o săptămână de la frumoasa deschidere a stagiunii 2007-2008, Filarmonica „Moldova” din Iaşi a găzduit un concert simfonic deosebit. Programul accesibil a atras un public numeros, nerăbdător să asculte faimoasele uverturi din diferite opere de Giussepe Verdi şi Pietro Mascagni. Deşi auzim peste tot reproşuri legate de sălile pe jumătate goale ale teatrelor, operei, filarmonicii şi de lipsa de interes în special a tineretului contemporan pentru evenimentele culturale din zilele noastre, iată că există, totuşi, o deschidere a ieşenilor spre o anumită zonă a muzicii culte, anume spre acele uverturi cantabile, melodioase, cu adresabilitate imediată celor neiniţiaţi în tainele muzicii.
Programul nu a fost dedicat în exclusivitate paginilor orchestrale din repertoriul romantic, prima parte a concertului debutând cu sonorităţile clasice ale Simfoniei nr. 104 în Re major de Joseph Haydn. Lucrarea a fost supranumită „Londra” după oraşul unde ea a fost compusă sau „Cimpoiul” din cauza pedalei ample din bas în ultima secţiune. Simfonia este alcătuită din 4 părţi contrastante din punct de vedere dinamic şi al caracterului, anume Allegro, Andante, Menuet şi Finale (un rondo viguros) la care se adaugă un element inedit – o introducere lentă (Adagio). Fără îndoială, lucrarea se înscrie ca una dintre cele mai cântate şi ascultate lucrări ale lui Haydn.
În partea a doua a concertului, am putut audia 5 uverturi, urmate de un bis spumos, reprezentat de uvertura operei „Carmen” de Geoge Bizet. Mai întâi, am ascultat uvertura operei „Forţa destinului” de Giussepe Verdi, care a creat o atmosferă sumbră, dureroasă, propice conţinutului literar al acestei drame. A urmat apoi preludiul la actul al III-lea din opera „La traviata”, una din cele mai frumoase pagini simfonice verdiene. După cum în cadrul lucrărilor clasice este respectat principiul contrastului de tempo, aşa s-a întâmplat şi în partea a doua a concertului: prima uvertură dinamică, dramatică, a doua lentă, dar profundă, aşa că a treia nu putea fi decât rapidă, viguroasă, impunătoare, conform acţiunii operei „Vecerniile siciliene” (G. Verdi), referitoare la izbucnirea unei răscoale a sicilienilor din secolul al XIII-lea.
În loc să urmeze şi ultima uvertură a lui Verdi prevăzută în program, cea de-a patra lucrare de operă audiată a fost Intermezzo de la opera „Cavalleria rusticana” a lui Pietro Mascagni. Fiind o muzică lentă, dar de mare intensitate expresivă, acest Intermezzo a precedat uvertura operei „Nabucco” de Verdi, din nou datorită principiului contrastului dintre lucrările trecute în program.
În final, publicul ajuns la extaz a solicitat insistent un biss, dorinţa fiindu-i satisfăcută printr-un alt „şlagăr” arhicunoscut al muzicii romantice: „Carmen” de George Bizet.
Dirijorul orchestrei a fost Michele Santorsola din Italia, care a devenit un „vizitator” permanent al Filarmonicii ieşene. Concertele sale nu au aceeaşi strălucire ca cele dirijate de excentricul Misha Katz, însă eu consider că atitudinea sa echilibrată, oarecum rezervată, evidentă prin mişcările sale precise, extrem de sugestive, conferă siguranţă şi exactitate actului dirijoral. Să nu uităm unul dintre principiile mişcărilor dirijorale este economia de mijloace.
Iată cum, la începutul mileniului al III-lea din istoria omenirii, într-o epocă în care haosul şi lupta pentru putere au acaparat lumea, când s-a pierdut contactul cu divinitatea şi respectul pentru Natura-Mamă şi în care urechile ne sunt invadate de ritmuri aproape sălbatice, başi asurzitori şi sunete haotice ce erijează în muzică, în această epocă au reuşit să supravieţuiască linii melodice vechi de două sau chiar mai multe secole, semn că muzica adevărată este eternă şi nu moare niciodată. Zilele Iaşului au constituit un prilej pentru diverse manifestări, fie ele comune, fie comerciale, fie artistice, însă evenimentele realmente valoroase au rămas tot cele care au ca scop înălţarea spiritului omenesc şi delectarea sa sufletească.


Mihaela Balan, anul II muzicologie

În debut de stagiune

Începutul unei noi stagiuni a fost marcat la Filarmonica de Stat ,,Moldova”, printr-un program în cadrul căruia i-am avut prezenţi pe dirijorul italian Michelle Santorsola, şi pe pianista Silke Thora Matthies, rector la ,,Hochschule für Musik” din Würzburg, Germania. Din discursul de început al Directorului General, prof. Univ. dr. Bujor Prelipcean, am aflat că Michelle Santorsola va fi prezent ca dirijor permanent al acestei stagiuni.
Anul acesta Filarmonica ieşeană împlineşte 65 de ani de activitate! Instituţia muzicală profesionistă a întreprins un drum de cultură artistică, contribuind la afirmarea spiritualităţii româneşti, prin îndeplinirea misiunii sale muzicale şi naţionale. Din când în când, aceasta oferă spectacole grandioase publicului fermecat de muzică bună, şi tinde să ridice pe o treaptă superioară interesul constant ce s-a menţinut în activitatea Filarmonicii ieşene de-a lungul anilor trecuţi de la înfiinţarea sa.
Oriunde în lume prezenţa unui interpret străin într-o sală de concerte a fost şi este primită cu un plus de interes din partea publicului. Filarmonica a prilejuit pentru acest debut audierea unei pianiste consacrate, care i-a bucurat pe cei prezenţi în sală, printr-o interpretare impecabilă.
Entuziasmul, abnegaţia artistică, seriozitatea solistei şi a dirijorului s-au transmis aproape integral orchestrei, determinând un nivel destul de ridicat al concertului. Cunoscută ca o pianistă de anvergură, solista ne-a dăruit o interpretare plină de culori, printr-o frazare elevată. Aceasta dispune de o tehnică ce-i asigură o fascinantă degajare, cu un efort al interpretării ce se simte în tuşeul clapelor.
În deschiderea programului am audiat uvertura ,,Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”. Echilibrul lucrării a fost dat de sonoritatea amplă a culorii timbrale a instrumentelor de alamă, unde suflătorii schimbă permanent replici, creând o atmosferă de basm.
În uvertura ,,Olandezul zburător” predomină o scriitură amplă, cu sonoritate gravă, caracteristică stilului Wagnerian. Toate ideile muzical-dramatice din ,,Tannhauser” sunt reunite în uvertură, o adevărată capodoperă a muzicii simfonice. În această operă, legenda fantastică medievală se împleteşte cu scene din viaţa reală, evocând pitorescul naturii, dar şi scene din viaţa cotidiană. De la dramatismul din ,,Olandezul zburător”, a fost evidenţiată cu succes atmosfera de basm din ,,Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”. De aici s-a trecut şi prin ipostazele lirismului dens, pe care Wagner îl dezvoltă în ,,Tannhauser”, între acestea apărând cadrul intim al concertului pentru pian şi orchestră. Astfel în parcurgerea paginilor simfonice din această seară am audiat lucrări ce aparţin unor zone diferite. Sunt capodopere revelatoare asupra marelui spectacol interior al muzicii.
Nu putem încheia această trecere în revistă a uverturilor wagneriene, fără a remarca contribuţia orchestrei în ceea ce priveşte interpretarea. Dirijor cu mari resurse, Santorsola a încercat cu mare supleţe să conducă orchestra simfonică spre toate intenţiile sale, făcând astfel dovada unor calităţi ce le-am dori mai consecvent valorificate şi în cadrul orchestrei, care a avut unele deficienţe în acest program de deschidere al stagiunii.
„Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră” în Do major, de Wolfgang Amadeus Mozart debutează cu un Allegro maestoso, pregătind contrastul cu Andantele din partea a doua. Strălucirea discursului lent a fost dată de controlul frazelor muzicale, solista fiind urmărită în întregime de întreaga orchestră. Cea de-a treia parte, Allegro vivace assai prezintă structura de bază a primei părţi.
Am ascultat aşadar o versiune, în care orchestra a reuşit în cele din urmă să se mobilizeze, lăsând să se vadă deplina înţelegere a colaborării între parteneri. De reproşat solistei, ar fi exagerarea tempo-urilor, ce a dus la decalaje.
În final am avut bucuria de a audia „Rapsodia Română nr. 1” în La Major ce prezintă o imagine strălucitoare şi optimistă a veseliei populare, redată printr-o succesiune de teme folclorice precum „Am un leu şi vreu să-l beu”, „Hora lui Dobrică”, „La moară”, „Ciocârlia”, „Hora staccato”, „Banul Mărăcine” ş.a, ce au un ecou extraordinar în lume. Linia melodică ne-a reamintit de folclorul românesc, de evocarea pitoreştilor ţinuturi moldave, trăsături ce constituie farmecul inexprimabil al muzicii marelui nostru Enescu. Din punct de vedere al interpretării ar fi de reproşat intonaţiile aproximative, unele decalaje, precum şi imprecizia cu care a fost tratată lucrarea. Acestea sunt aspecte asupra cărora nu poţi să nu meditezi când ai prilejul să audiezi asemenea lucrări. Cu toate acestea e imposibil să nu trăieşti atmosfera creată de rapsodie. Această lucrare a creat cadrul potrivit pentru finalul concertului, rezultatul firesc fiind inevitabila emoţie artistică creată.
Programul acestui concert simfonic cu care se deschide stagiunea muzicală este unul mai special, ce nu a fost optat întâmplător. Cu 65 de ani în urmă, muzica lui Wagner, Mozart şi Enescu a putut fi ascultată în concertul inaugural al Filarmonicii ,,Moldova”. Concluzionând pe o notă melancolică dată de trecerea ireversibilă a timpului ne mai rămâne doar să-i invităm pe iubitorii de muzică bună la concertele viitoare, care au reprezentat timp de 6 decenii raţiunea de a exista a acestei instituţii, căruia îi urăm multe concerte pe măsură şi mulţi ani de activitate de acum încolo!


Simona Ţărnă

Culorile muzicii camerale: Valentin Gheorghiu şi Voces

Primele zile însorite dintr-o toamnă mult aşteptată, au adus începerea noului noului an universitar 2007-2008. Sărbătoarea a fost evidenţiată prin decernarea titlului de „Doctor Honoris Causa”, maestrului Valentin Gheorghiu.
Cu această ocazie am audiat o lucrare extraordinară susţinută de marele pianist, alături de Voces. Celebrul cvartet ieşean desfăşoară o activitate însoţită de succese de aproape 35 de ani, reuşind să fie ţinta aprecierilor favorabile din toată lumea. Este recunoscută ca una din cele mai valoroase formaţii camerale din ţară, datorită eforturilor lor întreprinse în descoperirea succesului. Ceea ce i-a unit pe parcursul întregii cariere a fost pasiunea pentru muzică.
Trebuie să recunoaştem că atenţia întregii săli s-a îndreptat către Valentin Gheorghiu, care, întâmpinat cu îndelungi aplauze a interpretat alături de membrii Voces-ului, „Cvintetul cu pian în Mi bemol Major” de Robert Schumann. Această partitură i-a permis din plin să-şi pună în valoare sensibilitatea, echilibrul, jocul suplu pe claviatură, oferind publicului o coloristică bogată. De remarcat de-a lungul carierei strălucite, este dragostea cu care se confesează în faţa prietenului său de-o viaţă, pianul.
Cvintetul de coarde cu pian, masiv prin construcţie şi cu dialoguri tematice ingenios distribuite instrumentelor, se impune printr-o scriitură complexă şi cu o virtuozitate sclipitoare. În toate cele patru părţi (partea I - Allegro, a II-a Andante, a III-a, viguroasă, şi a IV-a, cea mai dramatică), Schumann realizează o muzică desăvârşită, simbolizând frământările sufletului său. Predomină un ritm mereu neliniştit, cu figuraţii melodice şi armonice împărţite la toate instrumentele, conferindu-i pianului valenţe orchestrale. Chiar dacă au existat unele desincronizări în ceea ce priveşte interpretarea, calitatea muzicii face să uităm aceste neajunsuri. Concertul s-a bucurat de un adevărat succes, instrumentiştii lăsându-se purtaţi de sensul profund al muzicii.
Cu zâmbetul său cald, cu alura elegantă neatinsă de trecerea anilor, pianistul a fost răsplătit cu aplauzele profesorilor şi ale studenţilor, care au trecut peste dezavantajul audierii concertului în sala amfiteatrului ,,George Enescu”, datorită unei acustici nefavorabile.
Interpretarea lui Valentin Gheorghiu creează o deplină şi cuceritoare spontaneitate. La aceasta se adaugă capacitatea de dăruire integrală în momentul actului interpretativ, precum şi darul, atât de rar şi preţios de a convinge şi a captiva întotdeauna pe cei ce-l ascultă.Întâlnirea cu maestrul Valentin Gheorghiu precum şi cu valoroasa formaţie camerală rămâne pentru studenţii Universităţii de Arte ,,George Enescu” Iaşi, un prilej de a se apropia de personalităţi de prestigiu ale muzicii româneşti, respectate şi ascultate pe marile scene ale lumii.








Simona Ţărnă

O colaborare strălucită: Voces – Valentin Gheorghiu

Debutul anului universitar 2007-2008 a fost marcat de un eveniment deosebit la care au participat şi asistat majoritatea profesorilor şi studenţilor de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iaşi. Venirea lui Valentin Gheorghiu în mijlocul nostru a reprezentat o adevărată încurajare şi un prilej de mândrie pentru noi, întrucât astfel de evenimente au loc destul de rar în Amfiteatrul Conservatorului ieşean. Renumitul pianist român s-a simţit onorat să primească titlul de Doctor Honoris Causa, dovedind public ului că deţine o modestie specifică doar oamenilor cu adevărat valoroşi.
Festivitatea a fost încununată de un recital cameral de excepţie care a avut în program Cvintetul pentru pian şi coarde în mi b major op. 44 de Robert Schumann. La o vârstă considerabilă, Valentin Gheorghiu a revenit pe scenă în ipostaza de pianist corepetitor pentru prestigiosul cvartet ieşean, Voces, şi împreună au interpretat această lucrare într-o manieră proprie, originală, cu câteva licenţe de tempo şi agogică.
Cvintetul, alcătuit din patru părţi diferite ca tempo şi caracter, este dominat de un dramatism intens, profund dureros de la primele acorduri şi până la final. Astfel, partea I, un Allegro dinamic şi impunător, cea de-a doua, lentă, sobră, asemănătoare cu un marş funebru, partea a treia, viguroasă, energică şi cu probleme de virtuozitate tehnică şi ultima secţiune, furtunoasă, perceptibilă ca un punct culminant al lucrării, alcătuiesc un tot unitar, perfect echilibrat. La aceasta se adaugă şi omogenitatea sonoră a interpretării, dată de planurile sonore foarte bine reliefate. Singurul regret pentru acest recital e acela că sala de audiţie nu are o acustică potrivită muzicii camerale. Deşi fascinaţia exercitată de calitatea interpretării a fost atât de puternică, lipsa de consistenţă a sunetului s-a făcut totuşi simţită, în special în spatele sălii.
În ciuda acestor mici inconvenienţe, recitalul a fost un veritabil succes, constituind o sursă de delectare şi mândrie pentru publicul prezent. Să sperăm că vom avea parte de asemenea evenimente şi în anii viitori.

Mihaela Balan, anul II muzicologie

Sub semnul performanţei profesionale


Prin racord spiritual, momentul deschiderii unui an universitar este o expresie a bucuriei şi speranţei ce marchează un nou început. În acest cadru, privirea spre viitor câştigă o perspectivă reală prin evaluarea diferitelor trepte evolutive ce ţin de trecutul recent al unei instituţii.
Cuvântul Rectorului Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi – prof. univ. dr. Viorel Munteanu – a stat, în acest an, sub semnul etalării unui bilanţ generos axat pe ideea „calităţii prin performanţă”.
Astfel, în plan managerial, cele mai importante realizări au fost legate de amenajarea şi dotarea unor noi spaţii de învăţământ destinate specializărilor Foto-video şi Restaurare, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design sporindu-şi, totodată, baza materială cu un laborator de informatică şi unul de design.
Un succes care ţine, fără îndoială, tot de zona performanţei, este obţinerea statutului de Instituţie Organizatoare a Studiilor Universitare de Doctorat (I.O.S.U.D.) de către facultatea anterior menţionată, eveniment ce conferă singularitate pe plan naţional instituţiei noastre prin acreditarea organizării acestor studii pentru cele trei mari domenii artistice: muzică, teatru şi arte plastice.
Tot în zona performanţei manageriale se situează şi finalizarea unui proiect de finanţare prin care studenţii de la facultăţile cu profil muzical vor avea la dispoziţie, începând cu anul universitar 2007-2008, un important număr de instrumente noi, de ultimă generaţie. De asemenea, în curând, vor fi date în folosinţă, în incinta universităţii, două săli destinate concertelor şi spectacolelor proprii, dotate cu cele mai moderne laboratoare de înregistrări audio-video. În premieră pentru universitate, una dintre aceste săli va găzdui stagiunea camerală a studenţilor Facultăţii de Interpretare Muzicală, cărora li se vor alătura şi membrii cvartetului Voces (cu integrala Cvartetelor de Ludwig van Beethoven) – cadre didactice de prestigiu ale comunităţii noastre academice.
O altă strategie de dezvoltare avută în vedere de conducerea universităţii se referă la intensificarea colaborării cu Primăria Municipiului Iaşi în derularea unor proiecte prilejuite de aniversarea a 600 de ani de la prima Atestare Istorică a oraşului, unul dintre acestea privind înfiinţarea Parcului Artelor lângă sediul Universităţii de Arte „George Enescu”, spaţiu polivalent în care se vor desfăşura evenimente muzicale, teatrale şi de arte vizuale.
Pe celălalt palier al performanţei, activitatea profesională a atins standarde naţionale şi internaţionale. Primul loc în topul acestor realizări este deţinut de originalul Proiect InterART, iniţiat de Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, în baza unui concept cultural menit să creeze punţi de comunicare şi afirmare competitivă tinerilor interpreţi şi creatori.
Sprijinul primit din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării a transformat iniţiativa universităţii ieşene – la care şi-au anunţat dorinţa de parteneriat instituţii de învăţământ artistic din Bucureşti, Cluj-Napoca, Piatra Neamţ, uniuni de creaţie şi centre culturale – într-o amplă manifestare plurivalentă, ce a angrenat domeniile muzică, teatru şi arte vizuale, proiect de anvergură naţională, desfăşurat la Bucureşti, Cluj şi Iaşi în lunile aprilie-mai 2007. În cursul lunii octombrie acest cadru se va internaţionaliza, prin participarea, alături de studenţii, masteranzii, doctoranzii şi profesorii din ţară, a invitaţilor de la Chişinău şi Würsburg.
Reuşitele înregistrate de Proiectul InterART au stimulat descoperirea unor posibile căi de colaborare cu universităţi de prestigiu european din Köln, Würsburg, Wuppertal, Milano şi Pescara. Din această perspectivă există motive întemeiate pentru a considera că premizele proiectului sunt de natură să transforme această manifestare într-un festival instituţionalizat, chiar cu începere din anul universitar 2007-2008. Drept corolar se are în vedere organizarea unei Şcoli Internaţionale de vară profilată pe Management Artistic.
Strategiile vizând performanţa profesională nu se opresc în acest stadiu, conducerea universităţii având în vedere implementarea unor noi şi interesante proiecte artistice şi de cercetare ştiinţifică. Dintre acestea se detaşează cu caracter de excepţie organizarea Festivalului-Concurs Internaţional Sergiu Celibidache în parteneriat cu Filarmonica „Moldova” din Iaşi şi cu Universităţile de Muzică din Bucureşti şi Cluj-Napoca.
De aceeaşi deschidere internaţională va beneficia şi Festivalul de Teatru organizat în parteneriat cu Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” şi Teatrul „Luceafărul” din Iaşi.
Printre iniţiativele meritorii ale Universităţii de Arte „George Enescu” se numără şi Festivalul Muzicii Româneşti – proiect organizat în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Filarmonica „Moldova” Iaşi şi Opera Naţională Română Iaşi. Reînnodând firul unei importante tradiţii culturale ieşene, derulate pe parcursul a mai bine de două decenii (în perioada 1973-1996), actuala ediţie (serie nouă) îşi propune să aducă în faţa publicului prestigioase orchestre şi formaţii camerale din ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca) şi de peste hotare (Chişinău), având scopul de a promova creaţia contemporană românească şi oferind, totodată, tinerilor compozitori un cadru adecvat de cunoaştere reciprocă.
Ceremonia de deschidere a fost marcată de prezenţa unor personalităţi importante ale momentului actual: Prefectul Judeţului Iaşi – dl. Nicuşor Păduraru şi Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – dl. Cristian Adomniţei. Aceştia au apreciat realizările universităţii, exprimându-şi disponibilitatea pentru colaborarea şi susţinerea noilor proiecte ale instituţiei.
Recunoaşterea performanţei studenţilor şi cadrelor universitare s-a concretizat într-un număr semnificativ de premii, acordate de Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi (şi unii dintre partenerii acesteia), în ideea benefică de stimulare a competenţei profesionale. Diverse şi substanţiale, acestea s-au grupat în cinci categorii:
· 5 Premii ale Universităţii pentru Creaţie, Cercetare şi Interpretare (acordate: prof. univ. dr. Nicolae Gâscă, conf. univ. dr. Emil Coşeru, conf. univ. dr. Aurelia Simion, conf. univ. dr. Matei Bejenaru, conf. univ. dr. Ilie Bostan)
· 4 Burse de Excelenţă (Spătărelu Alexandru– anul III, Violoncel; Ioniţă Violeta– anul III, Grafică; Bălan Mihaela– anul I, Muzicologie; Vlad Wolf Willy – anul III, Actorie)
· Bursa de Excelenţă „BECK” (Paicu Daniel– anul III, Clarinet)
· Bursa de Excelenţă „SCHAEFERDIEK” (Mateianu Daniel– anul III, Canto)
· 15 Premii de Performanţă (pe ani de studiu: Bulgaru Daniela – anul I, Păpuşi; Costin Ciprian – anul I, Compoziţie; Tanczos Eszter – anul I, Pian; Stanciu Silviu – anul I, Design; Muntean Livia – anul II, Dirijat; Muha Beatrice – anul II, Design; Oancea Elena – anul II, Chitară; Popescu Alina – anul II, Actorie; Ioniţă Violeta – anul III, Grafică; Cojocaru Ioana – anul III, Actorie; Mocanu Manuela – anul III, Violă; Năstasă Gabriel – anul III, Dirijat; Savu Alexandru – anul I, Master, Teatru; Orzan Sebastian – anul I, Master, Vioară; Nicuţa Oana – anul I, Master, Teatru)
· 4 Premii Speciale acordate absolvenţilor de BRD Groupe Societé Generale Iaşi, continuând o tradiţie iniţiată în urmă cu trei ani (Iordache Loredana – Actorie; Mândru Anca – Dirijat cor; Pânzariu Raluca – Pian; Nicolaev Miruna Ioana – Pictură)
Sonorităţile imnului Gaudeamus igitur, cu rezonanţe aparte în acest adevărat Templu al Artelor, au marcat emblematic întâlnirea studenţilor şi cadrelor didactice prilejuită de începerea noului an universitar, moment derulat sub semnul împlinirilor şi proiectelor de performanţă profesională.
Prep. Univ. Drd. Diana Beatrice Andron